Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

iar acolo mai erau încă unii dintre ei, plănuind cum să-l distrugă pe Lestat. Armand
voia să treacă prin apropiere, doar un moment, să afle ce se întâmplă.
― Cauţi pe cineva? îl întrebase Daniel. Spune-mi, eşti sau nu mulţumit de mine?
Ce văzuse în ochii lui Armand? Un fulger de ironie, de dorinţă? Armand îl
împinsese grăbit pe trotuarele murdare, pe lângă baruri, cafenele, magazine pline cu
haine vechi împuţite, cluburi elegante cu litere aurite pe uşile de sticlă groasă, cu
ventilatoare cu pale de lemn aurite, în tavan, pentru alungarea fumului, cu ferigi înalte
în ghivece, murind lent din cauza căldurii şi semi-întune-ricului. Un ultim grup de
copii mai trecuse pe lângă ei ― îmbrăcaţi în costume de tafta cu paiete, strigând: "Cealegeţi?
Bomboane sau bătaie?"
Armand se oprise şi fusese imediat înconjurat de feţele mititele acoperite de măşti
cumpărate ― strigoi de plastic, spiriduşi, vrăjitoare; cu ochii plini de tandreţe le
pusese în punguţele lor de bomboane dolari lucitori de argint, apoi îl luase de braţ pe
Daniel şi-şi continuaseră drumul.
― Eşti destul de reuşit, şoptise el cu un zâmbet adorabil, în care se păstra o
tandreţe nespusă. Eşti primul meu născut. Apoi avusese în glas o tremurătură,
aruncase repede o privire de jur împrejur de parcă se simţea urmărit, încolţit. Se
stăpânise la fel de repede. Ai răbdare. Şi ţine minte că mi-e frică acum pentru
amândoi.
Ah, o să atingem şi stelele împreună! Nimic nu ne poate opri. Strigoii care circulă
pe stradă nu-s decât nişte muritori deghizaţi!
Apoi vila-adăpost explodase.
Auzise detonaţia înainte de a vedea flăcările; apoi apăruse o coloană de foc şi
fum, însoţită de sunete ascuţite pe care nu le-ar fi detectat înainte: erau ţipetele
nemuritorilor care semănau cu zgomotul unei foi de poleială ce arde. Brusc apăruseră
şi câţiva muritori, alergând, cu părul vâlvoi, curioşi să privească incendiul.
Armand îl trăsese iute pe Daniel de pe stradă, într-o prăvălie lipsită de aer, unde
se vindeau băuturi. Priviri galbene; sudoare şi putoare de tutun; muritorii prezenţi,
nedând nici o atenţie incendiului de afară, stăteau cu nasul în reviste porno cu poze
lucioase. Armand îl împinsese până în fundul magazinului. O bătrână alegea cutii de
mâncare pentru pisici şi nişte sticle de lapte dintr-un frigider. Pe-acolo nu era nici o
ieşire.
Dar cum te-ai fi putut feri de lucrul care trecea pe deasupra caselor, de zgomotul
asurzitor pe care muritorii nu-l puteau auzi? Îşi pusese mâinile la urechi, dar era o
prostie, n-avea nici un rost. Moarte ― acolo ― pe stradă. Creaturi asemenea lui
goneau printre gunoaiele din curtea din spatele clădirii, erau ajunşi din urmă şi arşi în
plină fugă. Imaginile acestea i se prezentau ca nişte scurte fulgere în minte. Apoi
nimic. Linişte profundă. Doar zgomotele claxoanelor, scârţâitul pneurilor din lumea
muritorilor. Fusese prea uimit de senzaţiile acestea noi ca să-i fie frică. Fiece secundă
părea o eternitate, chiciura de pe uşa de sticlă a frigiderului părea o minune. Ochii
bătrânei cu
sticlele de lapte în mână străluceau ca două bucăţele de cobalt.
Armand era şi mai palid decât de obicei, cu ochii ascunşi de ochelarii negri, cu
mâinile în buzunare. Micul clopoţel de la uşă scosese un clinchet la intrarea unui tânăr
care cumpărase o singură sticlă de bere germană şi ieşise.
― S-a terminat, nu-i aşa?
― Pentru moment, îi răspunsese Armand.
Nu mai scosese nici o vorbă până ce nu se urcaseră într-un taxi.
― Ne detectase, ne auzise şi pe noi.
― Atunci cum de nu...