Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Armand în faţa intrării. Iarăşi Armand.
Se desprinsese fără nici o vorbă din umbră ca să intre în cercul de lumină al lunii,
se prezenta ca un adolescent în blugi murdari şi geacă uzată, îşi strecurase un braţ pe
sub al lui Daniel şi-l sărutase pe faţă. Avea pielea caldă,
de-abia supsese nişte sânge proaspăt. Lui Daniel i se păruse chiar că-i simţea
mirosul, că parfumul celui ce fusese viu rămăsese agăţat de hainele lui Armand.
― Vrei să intri în casa asta? şoptise Armand.
Lui Armand nu-i rezista niciodată vreun lacăt. Daniel simţise brusc cum îl apucă
un tremur, parcă-i venea să plângă. De ce oare emoţia asta? Era atât de fericit să-l
vadă, să-l simtă alături, fir-ar să fie!
Pătrunseseră în camerele acelea întunecoase, cu tavanul jos, iar presiunea braţului
lui Armand pe spatele lui Daniel era ciudat de plăcută. Ah, intimitatea asta, căci, în
definitiv, despre asta era vorba.... Ah, tu eşti... secreta mea...
Secreta iubire.
Da.
Apoi Daniel înţelesese în timp ce stăteau împreună în mijlocul sufrageriei unde se
ghiceau, pictate pe pereţi, celebrele fresce reprezentând flagelările rituale, că Armand
n-avea să-l ucidă, la urma urmelor. N-avea să o facă. N-o să-l facă vampir, dar nici no
să-l omoare. Dansul nu se termina aşa.
― Dar cum de nu ţi-ai dat seama? spusese Armand, citindu-i gândurile. Sigur că
te iubesc. Dacă nu m-aş fi îndrăgostit de tine, de mult te-aş fi ucis, poţi să fii sigur.
Razele de lună se strecurau printre jaluzelele de lemn, făcând să danseze siluetele
senzuale de pe pereţi, detaşîndu-se de pe fondul roşu, de culoarea sângelui.
Daniel examinase atent fiinţa din faţa lui, creatura asta care arăta ca un om,
vorbea ca un om, dar nu era om. O schimbare oribilă i se produsese în conştiinţă: avea
în faţă un soi de insectă gigantică, o sălbăticiune monstruoasă care devorase milioane
de oameni. Totuşi, el era îndrăgostit de această făptură. Îi iubea pielea albă, netedă,
ochii negri enormi. Îl iubea nu pentru aparenţa lui de adolescent gânditor şi blând, ci
tocmai pentru că era o fiinţă înfiorătoare, abominabilă, respingătoare, şi, în acelaşi
timp de o frumuseţe fără seamăn. Îl iubea aşa cum unii iubesc răul, care le dă fiori
până în adâncul sufletului. Când te gândeşti că putea ucide aşa, când îi venea, că lua
viaţa doar străpungând cu dinţii carnea cuiva, iar apoi însuşindu-şi tot ce poseda
victima.
Uită-te ce haine avea pe el. Cămaşa cea mai banală, de un albastru deschis, geacă
cu nasturi de metal. De unde le avea? De la o victimă, e limpede, face ca vânătorii
care scot cuţitul şi jupoaie vânatul cât e cald. Nici o mirare că miroseau a sânge şi
sare, deşi nu se vedea nici o pată. Îşi tăiase cu grijă părul, de parcă n-avea să-i crească
la loc, până la umăr, în douăzeci şi patru de ore! Acesta era răul în carne şi oase. O
himeră. Iar eu vreau să fiu ca el, de-asta nu suport să-l examinez.
Armand schiţase un vag zâmbet tandru. Apoi ochii i se aburiseră. Se aplecase
spre Daniel cu ochii închişi şi îşi lipise buzele de gâtul lui.
Şi de data asta, ca atunci, în cămăruţa de pe strada Divisadero, la San Francisco,
cu Louis, simţi cum dinţi ascuţiţi îi străpung pielea gâtului. O durere bruscă îl
învăluise, însoţită de un val de căldură.
― Până la urmă, tot mă ucizi? îl cuprinsese un fel de toropeală şi o fierbinţeală
enormă, nu mai simţea decât cum se topeşte de dragoste. Da, fă-o.
Dar Armand nu supsese decât câteva picături. Îi dăduse drumul şi-l împinsese
blând, punându-i mânile pe umeri, forţându-l să îngenuncheze. Daniel se uitase în sus
şi văzuse cum ţâşnea sângele din încheietura lui Armand. Fusese cutremurat de gustul
acelor picături. Într-o clipită parcă tot oraşul Pompei se trezise în jurul lui, se auzeau