Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

arăta pe el, culcat într-un coşciug în timpul somnului său catatonic de peste zi. Lui
Daniel îi era imposibil să se uite la caseta asta. Armand însă rămânea cu orele să o
privească, pusă cu încetinitorul, observându-şi părul tăiat, seara, cum creştea treptat,
în vreme ce el era întins ca un mort, cu ochii închişi şi cu capul pe perna de satin.
Urmaseră calculatoarele. Umplea dischetă după dischetă cu scrierile sale secrete.
Închiria apartamente peste apartamente în Manhattan, ca să-i încapă toate
procesoarele de text şi toate maşinile cu jocuri video.
Finalmente, se îndrăgostise de avioane.
Daniel fusese dintotdeauna un hoinar forţat, fugise de Armand în toate colţurile
lumii, iar apoi, împreună cu Armand, luase nenumărate avioane. Nimic nou în asta.
Dar acum explorarea avea un scop precis; trebuia să îşi petreacă toată noaptea în aer.
Plecau la Boston, de-acolo la Washington, treceau prin Chicago şi-apoi se întorceau la
New York, asta devenise lucru de rutină. Armand era a-tent la tot, la pasageri, la
stevardese, vorbea cu piloţii, se afunda în fotoliile adânci de clasa întâi ascultând
motoarele. Cel mai mult îl încântau avioanele cu reacţie cu două niveluri. La puţină
vreme după asta voise să încerce parcursuri şi mai îndrăzneţe: până la Port-au-Prince
sau San Francisco, sau la Roma, Madrid sau Lisabona, nu conta, important era ca
Armand să aterizeze în toată siguranţa spre dimineaţă.
În zori Armand, practic, dispărea. Daniel nu descoperise niciodată unde se culca
Armand, E drept că în zori Daniel însuşi era frânt de picioare. Daniel nu mai văzuse
lumina soarelui în miezul zilei de cinci ani.
Adesea Armand se găsea deja în cameră când se trezea Daniel. Mirosea a cafea
proaspătă, se auzea muzică ― Vivaldi sau pianină mecanică, căci lui Armand îi
plăceau la fel amândouă, iar Armand făcea du-te vino prin cameră, aşteptându-l pe
Daniel să se scoale.
― Hai, iubitul meu, mergem la un balet astă-seară. Vreau să-l văd pe Barişnikov.
După balet coborâm până în Village. Ţi-aduci aminte de grupul acela de jazz care mia
plăcut astă-vară? S-a întors. Hai, trebuie să mă hrănesc, iubitul meu. Trebuie să
ieşim.
Dacă Daniel era leneş, Armand îl împingea sub duş, îl săpunea, îl limpezea, îl
scoatea de sub duş, îl ştergea bine, îi rădea barba cu dragoste, ca un bărbier demodat,
în fine, îl îmbrăca, după ce-i alegea ceva din garderoba plină de lucruri murdare sau
lăsate în părăsire.
Daniel adora să-i simtă mâinile acelea tari, de culoarea opalului, atingându-i
pielea, parcă era mângâiat cu mănuşi satinate. Ochii aceia căprui păreau să-l
străpungă; ah, ce delicioasă dezorientare, ce superbă certitudine că era luat în braţe,
scos în afara contextului material, şi că la urmă avea să simtă degetele acelea fine
înconjurându-i blând gâtul, şi dinţii care-i străpungeau pielea!
Închidea ochii, i se înfierbânta tot trupul, apoi lua de-a dreptul foc când buzele îi
erau atinse de sângele lui Armand. Auzea din nou suspinele îndepărtate, auzea
plânsete, veneau oare de la sufletele celor pierduţi? Avea în clipele acelea senzaţia că
totul era legat şi luminos, ca şi cum toate visele lui erau puse în legătură şi exprimau
ceva extrem de important, apoi totul se estompa...
O dată îl apucase pe Armand, îl ţinuse strâns, din toate puterile şi încercase să-i
străpungă pielea de pe gât. Armand fusese răbdător, îşi făcuse singur rana, apoi îi
permisese să îşi apropie gura de ea pentru un moment foarte lung, mai lung ca
niciodată, da, da, ca apoi să-l îndepărteze cu blândeţe.
Daniel nu mai era în stare să ia nici o hotărîre. El trăia pendulând între două stări:
disperare sau extaz între care dragostea era trăsătura de unire. Nu ştia niciodată în ce
moment o să i se dea o porţie de sânge. Nu avea idee dacă lucrurile din jur aveau un