Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

văzu ce căuta: Gabrielle se oprise brusc. Îi auzise chemarea. Ştia că e observată. O
femeie înaltă, blondă, cu părul împletit într-o singură coadă pe spate, undeva pe o
stradă curată din centru, cu lume puţină, nu prea departe de locul unde se afla el. În
pantaloni, purta o jachetă kaki peste un pulover maroniu uzat. O pălărie destul de
asemănătoare cu a lui îi acoperea ochii în aşa fel, încât abia dacă i se vedea o parte a
feţei deasupra gulerului ridicat. Tocmai îşi punea gândurile la adăpost, înconjurânduse
cu un scut invizibil. Imaginea dispăru.
Da, chiar aici, îşi aştepta fiul, pe Lestat. De ce oare se temuse întotdeauna el
pentru o fiinţă rece, fără frică? Ea doar pentru Lestat se temea. Bine. Era mulţumit. Şi
Lestat avea să fie mulţumit.
Dar celălalt? Louis, blândul Louis, cu părul negru şi ochii verzi, al cărui pas
zgomotos şi fluieratul în timpul mersului atrăgeau atenţia tuturor trecătorilor. Louis,
unde eşti?
Pe loc avu imaginea lui Louis intrând într-o cameră goală. Tocmai urcase scara
dinspre pivniţa unde îşi făcuse somnul de peste zi, sub o boltă ascunsă de un perete.
Nu îşi dădea seama că e observat. Cu grijă, făcu câţiva paşi prin camera plină de praf
şi se opri lângă fereastra murdară, ca să privească şirul nesfârşit al maşinilor. Aceeaşi
casă pe strada Divisadero. De fapt, nimic nu se schimbase între timp la făptura aceasta
elegantă şi senzuală, care stârnise oarece tumult cu povestea din Interviu cu un
Vampir. Atâta doar că acum îl aştepta pe Lestat. Îl tulburaseră visele; se temea pentru
Lestat şi era răscolit de vechi imbolduri nedesluşite.
Fără voie, lăsă imaginea să se şteargă. Avea o adevărată slăbiciune pentru acest
Louis. Dar slăbiciunea asta nu era înţeleaptă, pentru că, deşi Louis era educat şi plin
de tandreţe, îi lipseau puterile uimitoare ale lui Gabrielle sau ale afurisitului ei de fiu.
Louis putea să supravieţuiască totuşi la fel de mult ca şi ei, de asta era sigur. Ciudate
mai sunt îndrăznelile la care trebuie să recurgi pentru a rezista timpului! Poate că e şi
felul în care te supui sorţii. Dar atunci, cum se explică ce se petrecuse cu Lestat,
învins, părăsit, plin de răni, totuşi din nou în picioare? Lestat, care nu se supune
nicicând.
Gabrielle şi Louis încă nu se întâlniseră. Dar totul era în regulă. Oare ce-avea de
făcut? Să le înlesnească întâlnirea? Ce idee... La urma urmelor, Lestat avea să o facă
în curând.
Şi iar zâmbi. "Mare afurisit mai eşti tu, Lestat! Da, da, un prinţ ştrengar." Pe rând,
îi evocă silueta şi fiece amănunt al chipului. Ochii albaştri, de gheaţă, sporindu-şi
culoarea când râde; zâmbetul generos; felul în care îşi îmbina sprâncenele cu o
îmbufnare copilărească; momentele de veselie şi de umor sardonic. Până şi ţinuta lui
felină putea să şi-o înfăţişeze. Atât de neobişnuită la un trup atât de vânjos. Atâta
vigoare, veşnic această vigoare îmbinată cu un optimism neţărmurit.
Adevărul e că nici nu ştia ce atitudine să adopte faţă de ce se întâmpla, dar totul
era fascinant şi distractiv. Nu-i trecea, de bună seamă, prin minte să-l pedepsească pe
Lestat pentru dezvăluirea secretelor. Iar Lestat contase, desigur, şi pe aşa ceva, dar nu
poţi niciodată să fii sigur... Poate că, de fapt, lui Lestat nici nu-i prea păsa. În privinţa
asta nici el nu ştia mai mult decât smintiţii aceia din bar.
Ceea ce avea însemnătate acum pentru el era că, pentru prima dată după atâta
amar de ani, se surprindea gândind în termeni de trecut şi de viitor, că dintr-o dată
pricepea cu limpezime care era natura acestor noi vremuri. Cei Ce Trebuie Păziţi
deveniseră o ficţiune până şi pentru propriii lor copii! Trecuse vremea când băutorii
de sânge, care semănau pretutindeni teroarea, le căutau mormântul ca să soarbă din
sângele lor dătător de puteri. Nimeni nu mai credea în ei, nimănui nu-i mai păsa!
Esenţa epocii aici se afla: muritorii aveau acum un spirit mult mai practic şi