Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Apoi avusese o iluminare. Nu era o fiinţa umană. Pretindea doar că-i fiinţă
umană. Era foarte limpede. Dar, în acelaşi timp, ce caraghios din partea ei să
gândească aşa ceva! Dacă nu era om, ce naiba putea să fie? Căci duh sau fantomă nu
era. Şi asta era limpede.
― Mi se pare că nu putem şti unde se desparte realul de ireal, adăugase ea fără să
vrea. Dacă te uiţi suficient de multă vreme la ceva, brusc ţi se pare monstruos.
În realitate, chiar întorsese capul de la el şi privea fix vaza cu flori de pe masă.
Erau în ea trandafiri care-şi pierdeau petalele şi ramuri de ferigă şi de clopoţei roşii.
Păreau de pe altă lume, ca insectele privite prea îndelung, parcă dădeau fiori! Ce erau,
în definitiv? In clipa aceea vaza se spărsese în bucăţi, iar apa se răspândise de jur
împrejur. Mael, cu o spontană sinceritate, rostise:
― Ah, iartă-mă, n-am vrut.
Vaza se spărsese cu adevărat, nu era nici o urmă de îndoială. Fără nici un motiv,
fără vreo lovitură. Mael plecase să se plimbe prin pădure şi, înainte de a ieşi din
cameră, o sărutase pe frunte, iar mâna îi tremurase brusc când încercase să o mângâie
pe păr, aşa că renunţase.
E-adevărat că, de data aceea, Jesse băuse cam mult. De fapt, pe tot timpul
vacanţei aceleia Jesse băuse cam mult. Dar nimeni nu părea să bage de seamă.
Din când în când, mergeau împreună şi dansau în poiană, când era lună. Dansau
spontan, fiecare singur, mişcându-se în cercuri, privind în sus spre cer. Mael fredona
sau Maharet cânta cântece în limba aceea necunoscută.
În ce stare de spirit era oare pe-atunci de-şi petrecea ore în şir în felul acesta?
Cum de nu-şi pusese întrebări, nici măcar în gând, despre veşnicele mănuşi pe care
Mael le purta până şi în casă sau despre ochelarii negri purtaţi noaptea la plimbare?
Apoi, într-o noapte, Jesse se dusese la culcare practic beată, chiar înainte să se
crape de ziuă, şi avusese un vis cumplit. Mael şi Maharet se tot certau. Mael spunea
tot timpul: "Dar dacă moare? Dar dacă o omoară cineva, sau dă peste ea o maşină?
Dar dacă... dar dacă..." Zgomotul devenise insuportabil.
Câteva nopţi mai târziu se declanşase catastrofa aceea oribilă şi decisivă. Mael
fusese puţin plecat, apoi se întorsese. Ea băuse vin roşu toată seara şi stătuse cu el pe
terasă, el o sărutase, iar ea leşinase, dar îşi dădea totuşi seama ce se întâmplă. O
strângea în braţe, îi săruta sânii, dar ea simţea cum o cuprinde o beznă cumplită. Şi-i
apăruse din nou fata din visul avut la New York, pe care o văzuse atunci când îi
fusese frică. Mael n-o putea vedea, dar Jesse ştia foarte bine cine era, era mama ei,
Miriam, şi-şi dădea seama că, de data asta, Miriam era cea înfricoşată. Mael îi dăduse
brusc drumul.
― Unde e? strigase el furios.
Jesse deschisese ochii. Apăruse Maharet şi îl lovise atât de tare pe Mael, că-l
răsturnase peste balustradă. Jesse începuse să urle şi, grăbindu-se să se uite în jos, o
împinsese, fără să vrea, pe fata din vis.
Îl văzuse pe Mael jos de tot, în poiană; nu păţise nimic. Era imposibil, dar asta
era. Se ridicase deja în picioare şi-i făcea lui Maharet o plecăciune ceremonioasă. Era
luminat de la ferestrele de la parter; pe vârful degetelor îi trimitea un sărut lui
Maharet. Aceasta părea tristă, dar îi zâmbise. Rostise câteva vorbe cu glas scăzut,
acompaniate de un gest către Mael, de parcă voia să-i comunice că nu e supărată pe el.
Lui Jesse îi fusese groază că Maharet ar fi putut să se supere pe ea, dar, când o
privise în ochi, îşi dăduse seama că n-avea nici un motiv de îngrijorare. Apoi,
privindu-se, văzuse că tot pieptul rochiei îi era sfâsiat. Acolo unde o sărutase Mael
simţea o durere ascuţită, dar, când se întorsese spre Maharet, parcă fusese cuprinsă de
un delir, nu-şi mai auzea nici propriile vorbe.