Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Am rămas un lung moment ochi în ochi; apoi iar i-am oferit unul din zâmbetele
mele. M-am ridicat să-mi iau la revedere. Apoi am mai aruncat o privire pe masă.
― Eu de ce nu am dosarul meu? l-am întrebat.
O clipă n-a mai ştiut ce să spună, dar şi-a revenit iarăşi miraculos de iute.
― Dar aveţi cartea!
Mi-a făcut semn să mă uit pe raft unde era Vampirul Lestat.
― Da, e adevărat. Uitasem de carte. Am avut o ezitare. Cred totuşi că ar trebui să
am şi eu dosarul meu.
― Nimic mai adevărat, a replicat. O să deschid imediat unul. A fost totdeauna... o
chestiune de timp.
Am râs iarăşi, contra voinţei mele. Era atât de bine crescut. I-am făcut o
plecăciune de adio, iar el mi-a răspuns cu aceeaşi graţie.
Am trecut pe lângă el cât am putut mai repede, adică extrem de repede, l-am luat
pe Louis pe sus şi am ieşit iute pe fereastră, zburând peste câmpuri până am coborât
pe o şosea pustie care ducea la Londra.
Aici era mai întuneric şi mai frig, luna nu se mai vedea din cauza copacilor, şi îmi
convenea de minune. Iubeam întunericul profund. Stăteam cu mâinile în buzunare privind
aureola uşoară de lumină de deasupra Londrei şi rîzând de unul singur, mai vesel
decât oricând.
― Ah, ce superb a fost, a fost perfect! am spus, frecându-mi mâinile, apoi
apucându-l pe Louis de mâini, care erau mai reci decât ale mele.
Expresia de pe faţa lui Louis m-a încântat. Presimţeam că o să mă facă să râd.
― Eşti un adevărat ticălos, asta eşti! mi-a spus el. Cum de-ai putut să-i faci una
ca asta bietului om? Eşti un demon, Lestat. Ai merita să fii zidit de viu într-un turn!
― Haide, zău, Louis, i-am spus. Nu mă mai puteam abţine din râs. La ce teaşteptai
din partea mea? In plus, bietul om studiază serios fenomenele supranaturale.
N-o să înnebunească, te asigur. La ce vă tot aşteptaţi cu toţii de la mine? Mi-am
azvârlit un braţ pe după umerii lui. Hai la Londra. E destul de departe pe jos, dar e
încă devreme. Ştiai că eu n-am fost niciodată la Londra? Vreau să văd cartierul West
End şi Mayfair, şi Turnul, da, hai la Turn! Am un chef nebun să-mi găsesc o victimă
londoneză. Haide!
― Lestat, nu-i de glumă. Marius o să fie furios; toţi o să se înfurie când vor auzi!
Râdeam din ce în ce mai tare. Am început să mergem cu paşi iuţi. Ce minunat era
să mergi! Nimic nu putea înlocui senzaţia aceasta, simplul act al mersului, faptul că ai
pământul sub picioare şi că simţi parfumul delicat al coşurilor de pe case, împrăştiate
ici şi colo prin întuneric, mirosul umed şi rece de iarnă venind din pădure. Ah, ce
frumos era totul! Când aveam s-ajungem în centru, aveam să-i facem rost de-o haină
decentă lui Louis, un palton lung, negru, cu guler de blană, să se simtă la fel de bine
ca mine acum.
― Auzi ce spun? a întrebat din nou Louis. Nu ai învăţat nimic, nu-i aşa? Eşti şi
mai incorigibil decât înainte!
Iar m-a pufnit râsul, fără să vreau.
Apoi, ceva mai sobru, mi-am amintit de figura lui David Talbot, de momentul
când m-a provocat. Da, poate că el avea totuşi dreptate. Aveam să mai trec pe-acolo.
Cine a zis că nu puteam să mai trec pe-acolo ca să stau de vorbă cu el dacă aveam
chef? Cine a zis aşa ceva? Dar ar trebui să-l las totuşi în pace o vreme ca să se
gândească la numărul de telefon; să îşi piardă un pic din încrederea de sine.
Iarăşi m-a copleşit amărăciunea, un soi de tristeţe adâncă şi leneşă, gata să şteargă
amintirea triumfului meu mărunt. Numai de asta n-aveam chef. Noaptea era
încântătoare. Louis mă certa din ce în ce mai înflăcărat şi mai caraghios: