Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

valuri ondulate pe umerii albi.
Se uita la ele fără să-i vină să creadă. Şi totuşi, le avea în faţă, erau chiar
gemenele! Cum stătea împietrită în faţa tapiseriei, camera începu să se întunece.
Ultimele raze alunecaseră dincolo de orizont. Contururile din tapiserie se estompau
sub ochii ei, nu se mai putea descifra nimic.
Ca prin vis, auzi pendula bătând sfertul de oră. Să telefoneze la Talamasca. Să
vorbească cu David la Londra. Să-i spună măcar o parte din toate astea, măcar ceva...
Dar era cu neputinţă, ştia bine asta. Simţi cum i se frânge inima de ciudă că orice i sar
întâmpla ei în seara asta, cei din Talamasca n-o să cunoască niciodată întreaga
poveste.
Se forţă să plece, să încuie uşa în urmă şi să traverseze veranda largă, să
pornească pe alee.
Nu reuşea să îşi înţeleagă bine propriile sentimente, de ce era atât de zdruncinată,
de ce-i venea să plângă. I se confirmau suspiciunile, se confirma tot ce crezuse că ştie.
Cu toate astea, era înspăimântată. De fapt, chiar plângea.
Aşteapt-o pe Maharet.
Dar nu putea face asta. Maharet ar fi vrăjit-o, i-ar fi încurcat toate ideile, ar fi
convins-o să lase deoparte tot misterul de dragul ei. Aşa se-ntâmplase şi-n vara aceea
de demult. În schimb, Lestat n-avea nimic de ascuns. Vampirul Lestat era principala
piesă din acest puzzle. Dacă reuşea să-l vadă şi să-l atingă, avea să aibă o confirmare a
tuturor suspiciunilor.
Mercedes-ul ei roşu porni de la prima cheie. Împrăştiind pietrişul de pe alee,
întoarse maşina şi porni pe drumul îngust, nepavat. Capota era ridicată; chiar dacă ar
fi îngheţat până la San Francisco, n-avea importanţă. Adora vântul rece pe obraji,
adora viteza.
Drumul se cufundă brusc în bezna pădurii. Nici măcar razele lunii nu pătrundeau
prin desiş. Mări viteza. Brusc, tristeţea i se păru şi mai insuportabilă, dar lacrimile nu
mai veneau. În curând ajungea la Vampirul Lestat.
Când, în fine, ajunse la drumul de ţară, mări şi mai mult viteza şi se puse pe
cântat, dar nici măcar o silabă nu-i ajungea la urechi, din cauza vântului. Era total
întuneric când traversă orăşelul Santa Roşa şi o luă pe Autostrada 101, spre sud.
Din largul oceanului venea ceaţa marină. Colinele dinspre est şi vest păreau
fantomatice. Totuşi, şoseaua era luminată de panglica neîntreruptă a luminilor din
spate ale maşinilor. Nu mai avea răbdare. Încă o oră până la Golden Gate. Dar nu mai
era tristă. Toată viaţa ei fusese sigură de ea şi norocul îi surâsese; câteodată chiar îşi
pierduse răbdarea cu oamenii mai prudenţi pe care-i cunoscuse, în ciuda sentimentului
de fatalitate de astă-seară, în ciuda conştiinţei acute că se-ndrepta spre o mare
primejdie, avea impresia că şi de data asta steaua ei norocoasă veghea asupra ei. Nu-i
era frică în adevăratul sens al cuvântului.
DE CÂND se născuse, avusese noroc, după părerea ei. La câteva minute numai
după accidentul de maşină care o costase viaţa pe tânăra ei mamă însărcinată în luna a
şaptea, fusese descoperită pe marginea şoselei ― un nou născut expulzat spontan de
corpul moartei şi care urla din toţi plămânii la sosirea ambulanţei.
Timp de două săptămâni, cât stătuse la reanimare la spitalul regional, nici nume
nu avusese, condamnată ore întregi să n-aibă parte decât de răceala aseptizată a maşinilor;
dar infirmierele o îndrăgiseră, îi dăduseră chiar porecla "vrăbiuţa" şi o mângâiau
sau îi cântau ori de câte ori puteau.
Ani după aceea îi scriseră, trimiţându-i pozele pe care i le făcuseră, povestindu-i