Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Pe toţi dracii, în definitiv, în seara concertului o să-şi ia o cameră la vreun motel,
să-l urmărească măcar la televizor. Dar înainte de asta, voia cu tot dinadinsul să dea
măcar de un Mort de la St. Louis. Nu putea să continue de una singură.
Problema era cum găsea ea cartierul Central West End. Unde naiba era?
Bulevardul acesta i se părea cunoscut. Înainta încetişor, sperând să nu dea de
vreun poliţist mai zelos care să o urmărească. Fireşte, ar fi mai rapidă decât el, aşa se
întâmpla întotdeauna, dar ce n-ar da să-i iasă vreunul în cale pe vreun drum mai
dosnic. Chestia e că n-avea chef să fie alungată din St. Louis.
Iar acum, chiar că recunoştea locurile. Da, da, ăsta era Central West End, sau cum
naiba îi zicea, aşa că o luă la dreapta imediat şi continuă pe o stradă veche, plină de
copaci umbroşi şi rămuroşi. Îi reapăru în minte maică-sa, iarba verde, norii. De-abia
îşi stăpâni un suspin.
Măcar de nu s-ar simţi atât de singură! Apoi văzu porţile, da, da, asta era strada.
Killer îi spusese că Morţii nu uită niciodată nimic. Că şi creierul ei o să fie ca un mic
calculator. Poate că era adevărat. Chiar astea erau porţile, porţi mari de fier, larg
deschise şi acoperite de iederă sălbatică. Probabil că genul acesta de "drum privat"
nici nu se-nchidea vreodată.
Încetini treptat, apoi opri total motorul. Făcea prea multă gălăgie pe aleea asta
întunecată unde se înşirau numai case mari. N-ar fi exclus ca vreo scârbă să cheme
poliţia. Coborî şi se apucă să-mpingă motocicleta. N-avea picioarele suficient de lungi
ca să facă altcumva. Dar asta n-o deranja. Îi plăcea să meargă pe covorul gros de
frunze moarte. Îi plăcea strada asta liniştită.
Doamne, dac-aş fi şi eu un vampir dintr-un mare oraş, tot pe-aici mi-ar plăcea să
locuiesc, se gândi ea, apoi văzu, mai încolo, în capătul străzii, casa-adăpost a
vampirilor, pereţii de cărămidă şi arcadele maure. Inima îi bătea ca nebuna în piept.
Totul era ars!
La început nu-i veni să creadă. Apoi văzu că era adevărul gol-goluţ, cărămizile
erau pline de dâre negre, ferestrele erau sparte, nu se mai vedea nici un geam întreg pe
nicăieri. Sfinte Hristoase! Simţea că înnebuneşte. Se apropie şi mai mult, împingânduşi
motocicleta şi muşcându-şi o buză atât de tare, că-i dădu sângele. Ce porcărie! Cine
naiba făcea chestiile astea? Erau cioburi de sticlă până şi pe peluză, până şi-n copaci,
aşa că totul sclipea de jur împrejur, dar probabil că nu şi pentru ochii de muritor. Ei i
se părea că-s ornamentele unui pom de Crăciun dintr-un coşmar. Şi putea teribil a
lemn ars. Mirosul îmbâcsea tot aerul.
Doar n-avea să se pună pe plâns! Nici să urle! Dar în clipa aceea auzi ceva. Nu
era un sunet real, ci o chestie pe care o învăţase de la Killer: simţea prezenţa unui
Mort acolo!
Nu-i venea să creadă în norocul ăsta şi puţin îi păsa de ce-o să urmeze, era
hotărâtă să intre. Da, era cineva acolo. Dar semnalul era foarte slab. Se mai apropie
câţiva metri, călcând cu tot dinadinsul cu zgomot pe frunzele moarte. Nu se vedea nici
o lumină, dar se mişca ceva înăuntru, ceva care simţea prezenţa ei. Cum stătea
indecisă, cu inima bătându-i ca un ciocan, în acelaşi timp înspăimântată, dar şi dornică
să intre, pe terasa din faţa casei apăru cineva, un Mort care se uita drept la ea.
Mulţumescu-ţi ţie, doamne! şopti ea. Şi nu era nici vreun sclifosit în costum la
trei piese. Nu, era un băiat tânăr, poate nu avusese decât vreo doi ani mai mult decât
ea când i-o făcuseră, dar arăta nemaipomenit. În primul rând că avea părul argintiu, un
păr scurt argintiu şi numai bucle, ceea ce era superb la un tânăr. Şi-apoi, era tare înalt,
cam un metru optzeci, era zvelt şi foarte elegant îmbrăcat, după părerea ei. Avea o
piele atât de albă, că jurai că-i de gheaţă, şi purta un pulover pe gât, maro închis, care i
se mula pe piept, şi haină şi pantaloni din piele maro, cu o croială modernă, care-i