Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

aici, fiindcă eram foarte îngrijorat... pentru tine.
― Nu era nevoie, mi-a spus el calm. Era un mic pelerinaj pe care trebuia să-l fac.
I-am atins faţa cu degetele; era fierbinte ― tocmai sorbise sângele unei victime.
― Nu-i aici, Louis, i-am spus. Era doar în imaginaţia lui Jesse.
― Da, aşa s-ar părea, a spus el.
― Noi trăim în continuare; dar ele nu se vor întoarce.
S-a uitat îndelung la mine, apoi a încuviinţat din cap.
― Să mergem, a mai zis.
Am străbătut holul împreună; nu, nu-mi plăcea deloc casa asta; n-aveam nici un
chef să mă aflu aici. Era o casă bântuită de stafii ― dar nu era vorba de stafii, ci de
amintiri şi de ameninţarea pe care o reprezintă ele; aici fusese camera mea; camera
mea.
Se chinuia cu uşa din spate, încerca să o facă să se deschidă normal. I-am făcut
semn să iasă pe verandă, apoi i-am dat eu uşii brânciul necesar. Am închis-o bine
după noi.
Ce tristeţe să vezi curtea invadată de bălării; fântâna în ruină; vechea bucătărie de
vară, cu zidurile prăbuşite, cărămida devenită ţărână.
― Dacă vrei, pun să o repare pentru tine, i-am spus. Ştii, s-o facă exact cum era
înainte.
― Acum nu mai are importanţă, mi-a spus el. Vii să ne plimbăm puţin?
Am luat-o pe aleea acoperită, rezervată trăsurilor; în micul şanţ clipocea apă. Mam
uitat încă o dată înapoi. Am văzut-o stând acolo în rochiţa-i albă cu cordon
albastru. Dar nu se uita la mine. Ea credea că sunt mort, înfăşurat într-un cearceaf,
vârât în trăsură de Louis. Îmi
transportau rămăşiţele să mă îngroape. Totuşi, ea continua să stea pe loc, şi ni s-au
întâlnit privirile. L-am simţit pe Louis trăgându-mă de mânecă.
― Nu-i sănătos să mai rămânem pe-aici, mi-a spus el. L-am privit cum încuia cu
grijă poarta; apoi ochii lui trişti au trecut în revistă ferestrele şi balcoanele, până la
streşinile acoperişului. Oare-i spunea adio casei, în fine? Poate că nu.
Am luat-o împreună pe strada Ste. Anne care ne îndepărta de fluviu, fără vorbă,
doar mergând, aşa cum ni se întâmplase de atâtea ori în trecut. I se făcuse cam frig,
mai cu seamă la mâini. Nu-i plăcea să şi le bage în buzunare, cum fac în ziua de azi
bărbaţii ― nu i se părea elegant.
Ploaia se transformase într-un fel de ceaţă umedă.
În cele din urmă, mi-a spus:
― M-ai cam înspăimântat adineuri ― n-am crezut că eşti chiar tu, cel real, când
te-am văzut în hol, şi nici nu mi-ai răspuns când te-am strigat.
― Acum încotro ne ducem? l-am întrebat.
Mi-am închis butonii jachetei. Nu pentru că m-ar mai fi afectat frigul în vreun fel;
ci pentru că mă simţeam bine când îmi era cald.
― Doar într-un loc, apoi facem ce vrei tu. Sau ne întoarcem acasă, cred că-i mai
bine. Nu ne rămâne multă vreme. Sau poate mă laşi singur să-mi continuu hoinăreala;
mă-ntorc peste câteva nopţi.
― N-am putea rătăci împreună?
― Ba da, a răspuns grăbit.
Ce naiba doream? Ne-am plimbat pe sub verandele vechi, cu obloanele trase, pe
lângă pereţii cu văruiala scorojită, cu cărămizile dezgolite, apoi am traversat strada
Bourbon, bine luminată, şi am văzut că ne apropiam de Cimitirul St. Louis, cu zidurile
lui văruite în alb.
Ce doream, la urma urmelor? De ce mă durea încă sufletul în vreme ce ceilalţi