Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ce repede se destrămase apoi tăcerea jenantă a celorlalţi, ca să facă loc analizelor
fără de sfârşit, interpretărilor celor văzute şi simţite! Cum se petrecuse oare
transferul? Spiritul acela abandonase oare ţesuturile creierului în momentul
dezintegrării lor, făcându-şi loc prin circuitul sangvin al lui Mekare până găsise
acelaşi organ din trupul ei? Dar inima, inima contase cumva?
Ce jargon modern: molecule, nucleoli, solitroni, protoplasma... Ce naiba, doar
suntem vampiri! Ne ducem viaţa de pe urma sângelui celor vii; ucidem şi ne place
asta. Fie că ne e necesar, fie că nu.
Nu mai suportam să-i tot aud; nici să le suport curiozitatea obsesivă neexprimată:
Cum te-ai simţit în compania ei? Ce-aţi făcut în cele câteva nopţi cât aţi fost
împreună?
Nici să plec nu puteam; nu mă simţeam în stare să-i părăsesc definitiv. Când eram
cu ei tremuram; când rămâneam singur tremuram din nou.
Toată pădurea aceea parcă nu-mi ajungea; cutreierasem kilometri întregi, printre
arborii uriaşi de sequoia, apoi printre stejari, pe câmpiile întinse şi iarăşi printre
copacii impasibili. Nu se putea scăpa de vocile lor: ba-l auzeam pe Louis povestind
cum leşinase în acele momente de groază, ba pe Daniel zicând că ne auzise vocile, dar
că nu văzuse nimic; sau pe Jesse, spunând că fusese martoră la tot ce se-ntâmplase,
luată în braţe de Khayman.
Cum se mai miraseră cu toţii de ironia sorţii ― Mekare îşi doborâse rivala printrun
gest omenesc, neştiind nimic despre puterile supranaturale pe care le avea. Ea
ridicase mâna şi dăduse o lovitură, cum face orice om, numai că o făcuse cu o iuţeală
şi o putere dincolo de capacităţile umane.
Oare în Mekare mai supravieţuia ceva din ea? Numai la asta mă gândeam. Uită
"poezia ştiinţei", cum îi zicea Maharet, pe mine asta m-ar fi interesat. Sau, poate, în
fine eliberat, se ridicase şi sufletul ei, după ce-i fusese smuls creierul?
Mă trezeam uneori în întuneric, în pivniţa asemănătoare unui fagure, împărţită de
pereţii îmbrăcaţi în plăci de cositor în nenumărate culcuşuri impersonale, convins că
era chiar lângă mine, la nici doi centimetri de faţa mea, îi simţeam moliciunea părului,
braţul care mă încolăcea, sclipirea de diamant a ochilor negri. Căutam prin întuneric,
dar nu dădeam decât de pereţii umezi de cărămidă.
Apoi rămâneam acolo pe gânduri, îmi venea în minte micuţa Baby Jenks, aşa
cum mi-o arătase ea, urcând în spirale; o vedeam pe Baby Jenks înconjurată de lumini
multicolore pe când arunca o ultimă privire pământului. Cum de inventase Baby
Jenks, biata copilă lipită de motocicleta ei, o astfel de viziune? Poate că, într-adevăr,
ne întoarcem acasă, la urma urmelor.
Dar cum să ştim?
Aşa că preferăm să rămânem nemuritori; cu frica în sân; dar ancoraţi de ceea ce
putem controla. Totul o ia de la început; roata se-nvârteşte; noi suntem într-adevăr
unicii vampiri rămaşi. Noua colonie e formată.
AM PĂRĂSIT vila din Sonoma ca un trib de nomazi, o întreagă caravană de
maşini negre, strălucitoare străbătând noaptea americană la o viteză mortală, pe şosele
imaculate. În timpul acestei călătorii interminabile mi-au povestit şi mie toată
povestea ― spontan uneori, alteori fără să ştie, prin discuţiile dintre ei. Tot ce se
petrecuse înainte se îmbina acum ca un mozaic. Chiar când moţăiam pe bancheta de
catifea albastră, îi auzeam şi vedeam ce văzuseră ei.
Tot înainte către pământurile mlăştinoase din sudul Floridei; tot înainte spre
decadentul oraş Miami, parodie a cerurilor şi a iadului.
Imediat ce-am ajuns, m-am închis în acest mic apartament cu camere mobilate cu
gust; canapele, covor, pe pereţi picturi pastelate de Piero della Francesca, pe masă un