Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

sânge.
Cât privea regulamentul pe care Jesse trebuia să-l respecte, acesta era de-a dreptul
grotesc.
Nu avea voie să rămână la New Orleans decât de la răsăritul soarelui până la
patru după-amiaza. La patru trebuia să plece cu maşina la Baton Rouge, oraşul cel mai
apropiat, unde urma să îşi petreacă nopţile în siguranţă, într-un hotel modern de
şaisprezece etaje. Dacă i se părea cumva că ar fi spionată sau că ar urmări-o cineva,
trebuia să se refugieze imediat în mijlocul unei mulţimi. De-acolo, dintr-o cabină bine
luminată, cu aglomeraţie în jur, trebuia să telefoneze imediat la sediul din Londra al
Ordinului.
Nu avea voie, în nici un caz, să întreprindă "apropierea fizică" de vreun vampir.
Parametrii puterilor vampirilor nu erau cunoscuţi la Talamasca. Se ştia însă un lucru
sigur: îţi citeau gândurile. Şi semănau confuzie în spirit. Existau multe probe care
dovedeau că puterea lor fizică era enormă. Cu siguranţă că puteau să omoare.
De asemenea, unii dintre ei cunoşteau, fără nici o îndoială, existenţa Ordinului
Talamasca. De-a lungul secolelor dispăruseră câţiva membri, la un moment sau altul,
în cursul unor misiuni asemănătoare cu a ei.
Jesse trebuia să citească cu atenţie, în fiecare zi, jurnalele locale. Talamasca avea
motive să creadă că în momentul prezent nu se găseau la New Orleans nici un fel de
vampiri. Altfel n-ar fi trimis-o acolo pe Jesse. Dar Lestat sau Armand, sau Louis
puteau apărea în orice clipă. Dacă Jesse dădea peste vreun articol descriind vreun
deces misterios, avea ordin să părăsească imediat oraşul şi să nu se mai întoarcă acolo.
Lui Jesse toate precauţiile acestea i se păreau de tot hazul. Nu o impresionaseră şi
nici n-o înfricoşaseră tăieturile din ziarele acelea vechi despre diverse dispariţii
misterioase.
În definitiv, poate că dispăruţii aceia fuseseră victimele unui cult satanic. Oricum,
păreau să fi fost mult prea umani.
În plus, Jesse îşi dorea misiunea aceasta.
Pe drum spre aeroport David o întrebase de ce.
― Dacă într-adevăr nu poţi accepta ceea ce spun eu, cum se face că accepţi să
faci cercetări în legătură cu cartea?
Nu răspunsese pripit.
― E ceva ce mă deranjează la romanul acesta. Transformă în ceva atrăgător viaţa
unor monştri. La început nici nu-ţi dai seama; e un coşmar de care nu te poţi debarasa.
Apoi, brusc, te simţi bine în atmosfera aceea. Vrei să rămâi. Nici tragedia Claudiei nu
rupe farmecul.
― Şi...?
― Vreau tocmai să dovedesc că nu-i decât ficţiune, spusese Jesse.
Talamasca se mulţumise cu explicaţia aceasta, mai cu seamă că venea de la un
cercetător experimentat.
Dar în cursul lungului zbor până la New York, Jesse înţelese că mai exista un
motiv, pe care nu putea să i-l spună lui David. De-abia dacă îl recunoştea în sinea ei.
Interviu cu un vampir îi aducea aminte de vacanţa de vară la Maharet, habar n-avea de
ce. Se tot oprea din citit, gândindu-se la vara aceea. Îi reveneau în minte tot felul de
amănunte. Ba chiar începuse să aibă şi vise despre asta. Pură coincidenţă, îşi zicea. Cu
toate acestea, exista o legătură, era ceva în atmosfera cărţii, în purtarea şi toanele
personajelor, era ceva care făcea ca lucrurile să pară una şi să fie cu totul alta. Dar nuşi
dădea seama ce. În mod curios, i se blocase judecata, la fel ca şi memoria.