Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Adesea prietenii nu-i dădeau crezare lui Jesse când le povestea astfel de lucruri.
Totuşi, erau fascinaţi şi o rugau să continue. Jesse rămânea cu un sentiment acut de
vulnerabilitate. Aşa că încerca să nu mai spună nimic despre fantome, deşi pe la
unsprezece-doisprezece ani vedea din ce în ce mai des astfel de suflete pierdute.
Până şi în mijlocul mulţimii de pe Bulevardul 5, în miezul zilei, zărise creaturi
din acestea palide, rătăcitoare. Pe la şaisprezece ani, plimbându-se prin Central Park
într-o dimineaţă, văzuse desluşit un tânăr aşezat pe o bancă nu departe de ea. Parcul
era plin de lume, era gălăgie; dar tânărul dădea impresia că este complet detaşat, că nu
face parte din realitatea din jur. Jesse începuse să nu mai perceapă sunetele, de parcă
fiinţa aceea le absorbea. Făcuse o rugăciune, să piară fantoma. În loc de asta, el se
întorsese spre ea şi o privise cu insistenţă. Încercase chiar să-i vorbească.
Jesse o ţinuse într-o goană până acasă. Intrase în panică. Creaturile astea o
cunoşteau acum, le spusese ea Măriei şi lui Matthew. De frica lor nu mai voia să iasă
din casă. În cele din urmă, Matthew îi dăduse un calmant şi-i spusese că va putea să
doarmă. Şi-i lăsase uşa de la dormitor deschisă, ca să nu-i fie frică.
Cum stătea în pat, între somn şi trezie, în cameră intrase o fată. Jesse îşi dăduse
seama că o cunoştea pe fata asta; de bună seamă, făcea parte din familie, fusese
dintot-deauna acolo, chiar lângă Jesse, stătuseră multă vreme de vorbă, nu-i aşa, nu
era deloc surprinzător că era atât de drăguţă, atât de iubitoare, atât de familiară. Era o
adolescentă, de aceeaşi vârstă cu Jesse.
Se aşezase pe patul lui Jesse şi-i spusese să nu-şi facă griji, că duhurile nu puteau
să-i facă nici un rău. Fantomele nu atacau niciodată pe nimeni. Nu aveau nici o putere.
Erau doar demne de milă. "Scrie-i mătuşii Maharet", îi spusese fata, apoi o pupase pe
Jesse şi-i dăduse la o parte părul din ochi. Calmantul îşi făcuse efectul. Jesse nu-şi mai
putea ţine ochii deschişi. Avea pe limbă o întrebare pe care-ar fi vrut să i-o pună,
despre accidentul de maşină de la naşterea ei, dar n-o putuse formula atunci. "Adio,
scumpo", zisese fata, iar Jesse adormise înainte ca ea să iasă din cameră.
Când se trezise, era ora două dimineaţa. În casă era întuneric. Începuse scrisoarea
pentru Maharet imediat, povestin-du-i toate incidentele stranii de care-şi aducea
aminte.
De-abia spre ora mesei de seară tresărise brusc, amin-tindu-şi de fata aceea. Era
imposibil ca o astfel de fiinţă să trăiască sub acelaşi acoperiş, să-i fie atât de familiară,
să fie veşnic pe-aproape. Cum de acceptase o astfel de idee? Până şi în scrisoare
repetase: "Bineînţeles, Miriam a fost pe-aici, Miriam a zis..." Dar cine era Miriam?
Un nume pe certificatul de naştere al lui Jesse. Era mama ei.
Jesse nu mai povestise nimănui despre cele întâmplate. Dar se simţea înconjurată
de o căldură plăcută. Simţea că Miriam era pe-acolo; era convinsă de asta.
Scrisoarea de la Maharet sosise după cinci zile. Maharet o credea. Aceste apariţii
ale duhurilor nu erau deloc surprinzătoare. Ele existau cu siguranţă, iar Jesse nu era
unica persoană care le vedea:
De-a lungul timpului, în familia noastră au existat multe persoane care vedeau
duhuri. În epoci de mult trecute, după cum ştii, oamenii de genul acesta erau
consideraţi vraci şi vrăjitoare. Adesea astei de calităţi apar la persoane care ţi se
aseamănă fizic: cu ochii verzi, pielea albă, părul roşu. S-ar părea că aceste caractere
ereditare sunt compatibile. Poate că într-o zi se va găsi un savant care să explice acest
fenomen. Pentru moment, poţi să fii sigură că puterile pe care le ai sunt absolut
naturale.
Ceea ce nu vrea să zică, oricum, că ar fi constructive. Deşi duhurile sunt reale, ele
nu produc aproape nici un fel de efect asupra realităţii! Pot fi puerile, vindicative,