Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

că gemenele erau din nou în regatul deşertic. Le înconjura o mulţime ameninţătoare.
Ele arătau altfel acum, erau foarte palide. Poate că lustrul acela fosforescent era doar o
iluzie, dar dădeau impresia că strălucesc în semiîntuneric, iar mişcările le erau lente,
parcă urmau ritmul unui dans. Oamenii din jur purtau torţe, iar ele se ţineau una de
alta; ceva nu era deloc cum trebuia, deloc. Una din ele era acum oarbă.
Avea pleoapele închise, pielea moale fiind ridată şi înfundată în orbite. Da, i se
scoseseră ochii. Cealaltă, de ce scoatea oare sunetele acelea groaznice? "Linişteşte-te,
nu te mai zbate", spunea cea oarbă, în limba aceea veche pe care o înţelegea
întotdeauna în vis. De la cealaltă venea un geamăt oribil, gutural. Nu putea vorbi. I se
tăiase limba!
Nu mai vreau să văd nimic, vreau să mă trezesc. Dar soldaţii îşi făceau loc prin
mulţime, urma să se întâmple ceva oribil, căci gemenele se potoliră brusc. Soldaţii le
luară şi le despărţiră.
Nu le separaţi! Nu vă daţi seama ce înseamnă asta pentru ele? Îndepărtaţi torţele.
Nu le daţi foc! Nu le ardeţi părul!
Oarba întindea mâinile după sora ei, strigând-o pe nume: "Mekare!" Mekare, cea
fără limbă, care nu putea răspunde, gemea ca un animal rănit.
Mulţimea se dădu la o parte, făcu loc purtătorilor unor brancarde grele, pe care
erau aduse două sarcofage imense de piatră. Erau din piatră cioplită şi capacul amintea
forma umană, faţa, membrele. Ce făcuseră gemenele ca să merite să fie închise în
aceste sarcofage? Nu pot să suport asta, brancardele puse pe pământ, gemenele târâte
către ele, capacele ridicate. Nu faceţi una ca asta! Cea oarbă se luptă de parcă ar vedea
scena, dar e biruită, e luată pe sus şi pusă îţi sarcofagul de piatră. Mută, terorizată,
Mekare priveşte, deşi ea însăşi e trasă spre celălalt sarcofag. Nu puneţi capacul sau ţip
eu în locul lui Mekare, urlu eu pentru amândouă!
Jesse se ridică cu ochii larg deschişi. Ea ţipase.
Singură în toată casa, fără nimeni care să o audă, ţipase din toate puterile, încă se
mai auzea ecoul. Nu se întâmplă nimic; liniştea se reaşternu în jurul ei, doar patul
scârţâia uşor, legănându-se pe lanţuri. Se-auzea doar cânte-cul păsărelelor de-afară,
din pădurea deasă; şi-avea conştiinţa, în mod ciudat, că pendula bătuse ora şase.
Visul se estompa rapid. Cu disperare, încercă să-l mai păstreze, să revadă unele
amănunte care îi scăpaseră, cum erau îmbrăcaţi oamenii aceeia ciudaţi, ce arme
purtau, ce chip aveau gemenele. Dar nu rămase decât vraja visului şi o conştiinţă
ciudată a celor întâmplate, o dată cu certitudinea că Lestat era legat într-un fel de
visele astea.
Încă somnoroasă, întinse mâna după ceas. Nu mai era vreme dacă voia să fie
chiar lângă scenă, în marele auditoriu, la intrarea lui Lestat.
Avu totuşi o ezitare, privind buchetul de trandafiri albi de pe masa de lângă pat.
Afară, pe fereastra deschisă, văzu cerul colorat în portocaliu spre sud. Ridică foaia
care se găsea lângă flori şi o mai citi o dată.
Draga mea,
Tocmai am primit scrisoarea ta, căci sunt departe de casă şi a durat ceva timp
până m-a ajuns din urmă. Înţeleg ce fascinantă ţi se pare fiinţa asta, Lestat. Muzica lui
e cântată şi la Rio. Am citit deja cărţile pe care mi le-ai trimis. Cunosc şi cercetările
pe care le-ai întreprins în privinţa fiinţei acesteia, pentru Ordinul Talamasca. Cât
despre visele cu gemenele, o să vorbim când ne vedem. Au o mare importanţă. Căci şi
alţii au avut vise asemănătoare. Te conjur, ba mai mult, îţi ordon să nu te duci la acest
concert. Trebuie să rămâi la Sonoma până ce sosesc eu. Plec din Brazilia imediat ce
pot.