Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

piatra fierbinte. Aţi observat florile şi frunzele ofilite care o acopereau, platourile cu
inima, creierul şi ochii.
Ne-aţi văzut pe noi două îngenuncheate de-o parte şi de alta a corpului mamei. Şi
aţi auzit când a început muzica.
Ceea ce nu puteaţi vedea, dar cunoaşteţi acum, e că de mii de ani poporul nostru
se aduna la astfel de ospeţe. De mii de ani trăisem în valea aceea şi pe coastele
muntelui unde iarba creştea înaltă şi copacii dădeau roade bogate. Erau ţinuturile
noastre, era tradiţia noastră, era rândul nostru.
Era momentul nostru sacru.
Pe când Mekare şi cu mine eram îngenuncheate una în faţa celeilalte, îmbrăcate
în rochiile noastre cele mai frumoase şi purtând bijuteriile care-i aparţinuseră mamei,
nu gândeam deloc la prevestirile sumbre ale duhurilor, nici la profunda tulburare a
mamei când atinsese scrisoarea de la regele şi regina din Kemet. Noi vedeam în faţa
noastră o viaţă liniştită, plină de speranţe, de fericire, printre cei din neamul nostru.
Nu ştiu cât am rămas aşa îngenuncheate; cât timp ne-a trebuit să ne pregătim
sufletele pentru momentul suprem. Mi-amintesc doar că, parcă la unison, am ridicat
platourile cu organele mamei şi că muzicanţii au atacat litania tradiţională. Aerul, deja
plin de cântecul păsărelelor, a răsunat de melodia flautului şi de bătăile tobelor, în
vreme ce în jur toată lumea îşi ţinea parcă respiraţia.
Acela a fost momentul în care s-a abătut nenorocirea peste noi; a venit atât de
brusc, cu tropotele de picioare şi cu ţipetele războinice ale soldaţilor egipteni care s-au
năpustit asupra noastră, că nici n-am înţeles pe loc ce se-ntâmplă. Ne-am aruncat
amândouă peste corpul mamei, să-l protejăm de profanare, dar ei ne-au smuls deacolo,
platourile s-au răsturnat în ţărână, catafalcul de piatră a fost răsturnat.
Mekare a scos un urlet de-a dreptul inuman. Şi eu am ţipat, am ţipat oribil când
am văzut corpul mamei răsturnat în cenuşă.
N-am auzit decât înjurături: eram cu toţii trataţi drept mâncători de oameni, drept
canibali, sălbatici care nu meritau altă soartă decât să fie trecuţi prin sabie.
Nouă nu ne-a făcut nimeni nici un rău. Deşi ne zbăteam şi urlam, am fost legate şi
lăsate deoparte, incapabile să facem ceva pentru ai noştri care erau măcelăriţi în faţa
noastră. Soldaţii au călcat în picioare corpul mamei; au călcat în picioare şi inima, şi
creierul, şi ochii. Le-au făcut una cu pământul, în vreme ce alţii făceau bucăţi bărbaţii,
femeile şi copiii din satul nostru.
Apoi, prin corul de ţipete, printre urletele înfiorătoare ale celor ce piereau cu
sutele pe coasta muntelui, am auzit-o pe Mekare invocând duhurile pentru răzbunare,
chemându-le să-i pedepsească pe soldaţi pentru ce făcuseră.
Dar ce conta pentru astfel de oameni ploaia sau vântul? Copacii au început să se
îndoaie, pământul întreg parcă se cutremura; frunzele au umplut iar atmosfera, cum se
întâmplase şi cu o seară mai înainte. Pe coastă au început să se rostogolească
bolovani, s-a ridicat un nor de praf. Egiptenii n-au avut decât un moment de ezitare,
căci Enkyl, regele lor, i-a încurajat el însuşi, spunându-le că acestea erau doar
manifestări banale de vrăjitorie şi că demonii pe care-i invocam nu erau în stare de
nimic mai mult.
Ce spunea el era perfect adevărat; aşa că masacrul a continuat. Eram amândouă
pregătite să murim. Dar nu ne-au ucis. Nu aveau intenţia să o facă, aşa că ne-au târât
după ei, lăsând în urmă satul incendiat, câmpurile de grâu sălbatic în flăcări, corpurile
sătenilor abandonate în ţărână, să fie mâncate de animalele sălbatice şi să putrezească
în pământ, fără să aibă parte de ritualurile tradiţionale.
Maharet se opri. Îşi coborî capul şi şi-l sprijini câteva secunde pe mâinile
împreunate ca pentru o rugăciune, cu degetele atingându-se. Când reluă povestirea