Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ugurilor. Mirosea cumplit a urină, a măruntaie. Se sprijini de perete, privind în sus,
gândindu-se la munte, nedând nici o atenţie servitorilor care trecură pe lângă ea târând
trupurile noilor victime şi aruncându-le în flăcări.
Se gândi şi la pelerinii pe care îi zărise pe cărarea ce ducea la templu, şirul acela
nesfârşit care urca lent, zi şi noapte, străbătând munţii pustii către locul acesta fără
nume. Câţi mureau oare fără să ajungă măcar până la prăpastia aceasta? Câţi piereau
în faţa porţilor, în aşteptare clipei când li se permitea să intre?
Ce oroare! Şi totuşi, nu avea importanţă. Era o oroare ce dura de mii de ani.
Rămase în aşteptare. Apoi simţi chemarea lui Azim.
Se întoarse şi trecu din nou de uşă, trecu apoi de o alta şi ajunse într-o anticameră
pictată superb unde, aşezat pe un covor cu rubine pe margini, o aştepta Azim, tăcut,
înconjurat de comorile sale, obiecte de aur şi de argint oferite la întâmplare, în vreme
ce din sală se auzea în surdină o muzică languroasă, dar înfricoşătoare.
― Iubita mea, spuse el.
Îi luă faţa în mâini şi o sărută. Din gură îi transmise un şuvoi de sânge cald, aşa
că, pentru o clipă, Pandora fu una cu extazul incantaţiilor, al dansului şi al strigătelor
credincioşilor. Şuvoiul fierbinte al adoraţiei muritorilor. Abandon total. Dragoste.
Da, dragoste. O clipă avu imaginea lui Marius. Deschise ochii şi se dădu cu un
pas înapoi. Timp de un moment văzu doar pereţii pe care erau pictaţi păuni, crini; apoi
văzu grămezile de aur lucitor. În fine, privirea îi rămase pe Azim.
Imagine fidelă a neamului din care se trăgea, nu era supus schimbării, cum nu
erau nici satele din care veneau adoratorii lui, peste munţii înzăpeziţi, doar pentru a
sfârşi în acest mod oribil şi absurd. Azim îşi începuse domnia în tempul acesta cu vreo
mie de ani în urmă, de unde nici un credincios nu mai plecase viu vreodată. Pielea lui
moale, aurie, hrănită de nesecatul şuvoi de sânge al sacrificaţilor, pălise doar puţin, pe
când a Pandorei nu mai avea aspect uman de cel puţin vreo cinci secole. Poate doar
ochii şi părul negru mai aveau ceva de-a face cu viaţa. Era frumoasă, o ştia, dar el
poseda o vigoare enormă, care o depăşea cu totul. Puterea răului. Idolatrizat de
credincioşi, învăluit în legendă, domnea, fără preocuparea trecutului sau a viitorului,
la fel de enigmatic cum fusese dintot-deauna în ochii ei.
Nu dorea să-ntârzie pe acolo. Locul o dezgusta mai mult decât ar fi vrut să
ghicească celălalt. Îi comunică în tăcere scopul venirii ei, îi povesti de semnalul de
alarmă pe care-l captase. Era ceva în neregulă pe undeva, se producea o schimbare,
ceva ce nu se mai întâmplase niciodată! îi povesti şi de tânărul băutor de sânge din
America, cel care imprimase discuri şi care cânta despre Mamă şi despre Tată, şi
cărora le zicea chiar pe nume. Nu făcea decât să îşi deschidă gândurile în faţa lui, fără
să facă vreo dramă.
Îl observă pe Azim cu atenţie, simţindu-i imensa putere pe care o avea de a-i citi
gândurile cele mai întâmplătoare, fără ca el să lase să-i scape nici cel mai mic secret.
― Scumpa mea Pandora, spuse el dispreţuitor. Ce-mi pasă mie de Mamă şi de
Tată? Pentru mine nu reprezintă nimic. Şi ce-mi pasă de nepreţuitul tău Marius şi de
neîncetatele lui strigăte de ajutor? Nu mă priveşte câtuşi de puţin!
Rămase încremenită. Marius striga după ajutor. Azim se puse pe râs.
― Explică-te, îi zise ea.
El râse din nou. Apoi îi întoarse spatele. Ea nu putea face altceva decât să aştepte.
Cel care o făcuse fusese Marius. Toţi ceilalţi puteau să-i perceapă vocea, numai ea nu.
Probabil că ce captase ea era doar ecoul indistinct al strigătului lui, perceput de
ceilalţi! Spune-mi tot, Azim. De ce să faci din mine un duşman?
Când o privi din nou, era dus pe gânduri, iar faţa-i pli-nuţă avea o expresie
aproape umană, aşa cum se uita la ea, cu mâinile dolofane, pline de gropiţe,