Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Lasă-te în voia mea, mi-a spus apoi, şi eu am să te învăţ lucruri pe care nici nu
le-ai visat. Nu ai cunoscut, de pildă, lupta. Adevărata luptă. N-ai simţit niciodată
îndemnul pur al unei cauze drepte.
N-am răspuns. Eram încă ameţit, nu doar de lunga călătorie prin aer, dar şi de
vorbele ei mângâietoare, de adâncimea de nepătruns a ochilor ei negri. Ai fi zis că cea
mai mare parte din frumuseţe îi izvora din expresia de blândeţe, din seninătatea ei, din
felul în care-şi controla fixitatea privirii chiar şi atunci când restul feţei, strălucitor de
albă, se topea într-un zâmbet sau o încruntătură subtilă. Îmi dădeam seama că, dacă
mă lăsam în voia simţurilor, aveam să mă simt terorizat până la urmă. Cred că şi ea îşi
dădea seama de asta. M-a luat iarăşi în braţe.
― Bea, iubitul meu, mi-a şoptit. O să ai nevoie de puteri serioase pentru ceea ce
vreau să faci pentru mine.
Nu ştiu cât timp a trecut. Când s-a îndepărtat de mine, o clipă am rămas buimac,
apoi limpezimea a devenit covârşitoare, ca de obicei. Muzica monotonă din templu
tuna prin pereţi.
"Azim! Azim! Azim!"
În vreme ce mă făcea să o urmez, nu mi-am mai simţit deloc corpul, parcă aveam
în locul lui doar o imagine pe care o păstram despre mine. Mi-am pipăit faţa, mi-am
simţit oasele de sub piele, de parcă voiam să simt dacă mai rămăsese ceva solid din
mine; dar pielea asta, senzaţia pe care mi-o procura pipăitul, erau cu totul noi.
Doamne, oare ce mai rămăsese din mine?
Uşile de lemn s-au deschis ca prin minune în faţa noastră. Am parcurs în tăcere
un lung coridor format de coloane svelte de marmură şi de arcade dantelate, care nu
reprezenta decât intrarea ce ducea spre o imensă sală centrală, încăperea era plină
până la refuz de adoratori frenetici care, fără să ne vadă, fără să ne simtă măcar
prezenţa, psalmodiau în continuare numele, dansau şi săreau în sus, în speranţa de a-l
vedea măcar o clipă pe singurul, pe unicul lor zeu.
― Rămâi lângă mine, Lestat, mi-a şoptit ea cu o voce care m-a atins ca o
panglică de catifea în vacarmul din jur.
Mulţimea s-a despărţit, cu violenţă, cădeau trupuri în stânga şi-n dreapta. Într-o
clipă psalmodierea a fost înlocuită cu urlete; încăperea a devenit un haos, în timp ce sa
deschis o potecă pentru noi până în centru. Tobele şi cine-lele au amuţit; ne
înconjurau doar gemete şi scâncete plângăreţe.
Apoi s-a făcut auzit un murmur admirativ general în clipa în care Akasha a păşit
în faţă şi şi-a scos voalul negru.
La câţiva paşi mai încolo, în centrul pardoselii ornamentate stătea zeul sângelui,
Azim, în odăjdii încărcate de pietre preţioase şi cu un turban negru de mătase în jurul
capului. Era desfigurat de furie, privindu-ne pe Akasha şi pe mine.
Din mulţime se auzeau acum rugăciuni; o voce ascuţită a început să fredoneze un
imn în cinstea "mamei eterne".
― Linişte! a poruncit Azim.
Nu cunoşteam limba, dar am înţeles cuvântul rostit.
Până şi-n voce i se auzea sângele băut; îl vedeam umflându-i venele. În viaţa mea
nu mai văzusem un vampir atât de îmbibat de sânge de om; era cam de vârsta lui
Marius, dar avea pielea de culoarea unui bronz auriu. Îi era acoperită de o pojghiţă de
sudoare de sânge, chiar şi pe dosul mâinilor mari şi pufoase.
― Îndrăzneşti să vii în templul meu! a zis în aceeaşi limbă pe care n-o
cunoşteam, dar sensul vorbelor îmi parvenea perfect telepatic.
― Ţi-a sunat ceasul din urmă! i-a spus ea cu o voce încă şi mai catifelată decât
înainte. I-ai înşelat pe aceşti inocenţi neajutoraţi; le-ai distrus viaţa, te-ai îndopat cu