Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Este un plan bazat pe o viziune crudă şi primitivă, a intervenit Maharet cu un
dispreţ rece.
Akasha iar s-a înnegrit de furie. Dar până şi furioasă, frumuseţea îi rămânea
întreagă.
― Mi te-ai opus dintotdeauna! i-a spus lui Maharet. Te-aş distruge imediat dacă
aş putea. I-aş face praf pe toţi cei la care ţii.
S-a lăsat o tăcere de plumb. Le simţeam frica celorlalţi, deşi nici unul nu
îndrăznea să se mişte sau să vorbească.
Maharet a încuviinţat din cap. A zâmbit cu subânţelesuri.
― Tu eşti cea arogantă, a răspuns ea. Tu eşti cea care n-a învăţat nimic. Tu eşti
cea care nu te-ai schimbat de şase mii de ani. Sufletul tău rămâne la fel de imperfect,
în vreme ce omenirea a atins culmi pe care n-ai cum să le înţelegi. În izolarea ta,
scutită de orice analiză sau contrazicere, ai avut tot felul de vise, ca milioanele de
muritori; iar acum ieşi din tăcerea ta şi eşti gata să-ţi pui în practică visurile spre
binele omenirii? Vii cu ele la masa aceasta, printre cei câţiva din neamul tău, dar ele
nu rezistă criticilor. N-ai cum să le aperi. Ar putea oare cineva? Şi ne spui nouă că
negăm ce vedem cu ochii noştri! Fără grabă, Maharet s-a ridicat de pe scaun. S-a
aplecat uşor în faţă, cu degetele sprijinite pe masă. Îngăduie-mi să spun eu ce e de
văzut, a continuat. Acum şase mii de ani, când oamenii credeau în duhuri, a avut loc
un accident oribil şi ireversibil; a fost în sine un eveniment la fel de îngrozitor ca şi
copiii monstruoşi care se nasc din când în când printre muritori şi pe care natura nu-i
lasă să trăiască. Numai că tu, agăţându-te de viaţă, împinsă de propriile dorinţe,
împăunându-te cu drepturile tale regeşti, ai refuzat să îngropi acel accident o dată cu
tine pentru totdeauna. Scopul tău a devenit acela de a-l sanctifica. De a-l transforma
într-o mare şi glorioasă religie; şi-n ziua de azi tot asta vrei. Dar n-a fost decât un
accident, o distorsiune, nimic mai mult.
Priveşte acum în urmă la toate epocile care au trecut din momentul acela
monstruos şi negru. Uită-te la celelalte religii care-au apărut, bazate tot pe magie, în
urma unei apariţii sau a unei voci din cer; bazate pe intervenţia supranaturalului într-o
formă sau alta ― miracole, revelaţii, un mort ridicându-se din mormânt!
Priveşte efectul pe care l-au avut aceste religii, mişcările care au măturat milioane
de oameni din cauza fanatismului. Uită-te la ce-au adus ele în istoria omenirii. La
războaiele care s-au produs; la persecuţiile şi masacrele care-au izvorât din ele. La
sclavia la care au fost supuse atâtea minţi umane, la preţul credinţei şi a zelului
religios.
Ne povesteşti nouă că mor copii în Orient, în numele lui Allah, că stau în faţa
tunurilor şi în calea bombelor.
Sau despre războiul în care o mică naţie europeană a căutat să extermine o
seminţie întreagă... Nu cumva tot un mare plan spiritual de creare a unei lumii noi a
fost punctul de plecare? Ce-şi aduce omenirea aminte din toate acestea? Lagărele
morţii, cuptoarele în care-au fost arşi oameni, cu miile. Ideile nu mai există!
Îţi spun eu, am fi în mare încurcătură dacă ar trebui să hotărâm ce e mai nociv ―
religia sau ideologia? Intervenţia supranaturalului sau soluţia simplă, abstractă,
logică? Amândouă au scăldat pământul în suferinţă; amândouă au pus omenirea, şi la
propriu, şi la figurat, în genunchi.
Nu-ţi dai seama? Nu omul este duşmanul omenirii, ci iraţionalul; spiritualul
despărţit de material; despărţit de bătaia inimii, de sângele din vine.
Ne acuzi pe noi de lăcomie. Dar lăcomia ne e salvarea! Noi ştim măcar ce
suntem; ne cunoaştem limitele şi păcatele; tu nu ţi le-ai cunoscut niciodată.
Acum ai vrea să o iei de la capăt, nu-i aşa? Să aduci o nouă religie? O nouă