Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ce stare se afla.
― Exact la fel gândesc şi eu, prietene, spuse el. Şi tu te baţi cu vocile astea de
două mii de ani, iar regina noastră a fost poate complet înecată de ele. S-ar părea că
Lestat a reuşit să treacă peste nivelul acesta de zgomot perpetuu; i-a pocnit din degete
lângă coada ochiului şi a reuşit să o trezească din transă. Dar nu trebuie supraestimată
nici ea, o creatură care a rămas nemişcată atâta vreme. Nu-i de nici un folos.
Aceste argumente îl surprinseră întrucâtva pe Mael. Dar recunoscu logica lor. Jos,
Armand rămânea plin de atenţie.
― Nu poate nici ea să facă tot, spuse Khayman, fie că e conştientă, fie că nu. Era
întotdeauna gata să se măsoare până şi cu stelele, ca apoi să dea înapoi îngrozită.
― Cum aşa? îl întrebă febril Mael, aplecându-se spre el. Cum e ea în realitate?
― A fost dintotdeauna plină de visuri şi de idealuri înalte. Era cum e Lestat, dădu
din umeri Khayman. Frumosul blond care ar da orice să fie bun, să facă numai bine în
jur şi să-i adune pe lângă el pe adoratorii lui nevoiaşi.
Un zâmbet glacial, cinic se desenă pe faţa lui Mael.
― Dar ce-are de gând să facă, pe toţi dracii? De acord, Lestat a trezit-o cu
cântecele lui abominabile. Acesta-i un motiv să ne extermine pe toţi?
― Are ea un plan, poţi să fii sigur. Reginei noastre nu i-au lipsit niciodată ideile.
Nu ar putea face nici cel mai mic gest fără să fie minată de cine ştie ce planuri
grandioase. Şi, probabil, ştii că nici unul dintre noi nu-şi schimbă cu anii caracterul;
semănăm cu florile care se deschid ― devenim pe zi ce trece încă un pic mai noi
înşine. Se uită din nou spre Armand. Iar în privinţa planurilor ei, de data asta nu-ţi pot
oferi decât speculaţii...
― Totuşi, spune-mi.
― Concertul va avea loc, pentru că Lestat ţine la asta. Când se va sfârşi, ea o să
continue distrugerea neamului nostru. Dar o să-i lase pe unii în viaţă, câţiva care i-ar
putea servi la înfăptuirea planului, câţiva care să fie, poate, martorii împlinirii lui.
Khayman îl privi pe Armand. Cât de minunat i se părea că faţa lui fără expresie
emana atâta înţelepciune, în vreme ce a lui Mael, preocupat, enervat, nici gând. Dar
cine poate spune care din ei înţelegea mai mult? Mael râse uşurel cu amărăciune.
― Să fie martori? întrebă Mael. Nu cred. Eu cred că-i mult mai simplu. Îi lasă în
viaţă pe cei pe care-i iubeşte Lestat, asta-i tot. Aşa ceva nu-i trecuse prin cap lui
Khayman. Da, da, mai gândeşte-te, spuse Mael în aceeaşi engleză pronunţată ascuţit.
Louis, însoţitorul lui Lestat, e încă în viaţă, nu-i aşa? Şi Gabrielle, mama diavolului, e
şi ea pe aici aşteptând cu răbdare să îşi reîntâlnească fiul. Cât îl priveşte pe Armand,
colo jos, la care îţi face atâta plăcere să te uiţi, se pare că şi lui Lestat i-ar plăcea să îl
revadă, aşa că şi el e în viaţă, la fel ca şi renegatul care-l însoţeşte, individul care a
publicat cartea aceea blestemată şi pe care ceilalţi l-ar rupe în bucăţele de-ar ghici cine
e...
― Nu, cred că-i mai complicat. Trebuie să fie mai complicat, spuse Khayman. Pe
unii dintre noi nici ea nu-i poate distruge. Iar celor care se-ndreaptă acum spre Marius,
Lestat nu le cunoaşte decât numele.
Mael se schimbă uşor la faţă; i se colorară obrajii ca dintr-o timiditate umană, i se
mijiră ochii. Lui Khayman îi fu limpede că Mael ar fi zburat să-l salveze pe Marius
dacă ar fi putut. Ar fi făcut-o chiar în noaptea aceea dacă Maharet s-ar fi deplasat în
persoană să o apere pe Jessica. Încerca acum din răsputeri să elimine numele lui
Maharet din comunicare. Şi-i era frică de ea, teribil de frică.
― Da, văd, acum încerci să-mi ascunzi tot ce ştii, spuse Khayman. Exact când ar
trebui să-mi spui tot.
― Dar nu pot s-o fac, spuse Mael. Se înconjurase de un zid. Era impenetrabil.