Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― S-a dus la New Orleans, mi-a spus Armand, fără să ridice nici el ochii de pe
tabla de şah. S-a dus la apartamentul pe care-l ţineaţi voi acolo. Acela unde a văzut-o
Jesse pe Claudia.
― Avionul te aşteaptă, a mai zis Marius, cu ochii tot în ziar.
― Şoferul meu te poate conduce până la terenul de decolare, a zis şi Armand,
continuând jocul.
― Ce-s toate astea? De ce vă daţi amândoi atâta silinţă să mă ajutaţi? De ce-ar
trebui să plec după Louis?
― Cred că ar trebui să-l aduci înapoi, a zis Marius. N-o să-i facă nici un bine să
se trezească singur în apartamentul acela de la New Orleans.
― Cred că ar trebui să te duci să faci ceva, a intervenit Armand. Ai stat prea mult
închis aici.
― Aha, acum înţeleg ce fel de adăpost comun o să fie acesta: sfaturi din toate
părţile şi toţi cu ochii pe toţi. De ce l-aţi lăsat pe Louis să plece la New Orleans, în
definitiv? Nu puteaţi să-l opriţi?
AM ATERIZAT la New Orleans la două noaptea. Limuzina a rămas în piaţa
Jackson.
Ce curat era oraşul! Pavaje noi, lanţuri la porţi, ce idee, doar ca vagabonzii să nu
se culce pe gazonul din piaţă, cum o făcuseră de două sute de ani încoace. La Caf6 du
Monde se înghesuiau turişti ― chiar pe locul unde altădată erau tavernele portului;
pe-acolo fusese terenul de vânătoare cel mai încântător, femeile erau la fel de greu de
vânat ca şi bărbaţii.
Îmi plăcea cum arăta acum; voi iubi veşnic locurile acestea. Culorile erau cam
aceleaşi. Până şi în această noapte geroasă de ianuarie se simţea că tropicul trecea peaproape.
Se simţea parcă din aspectul plat al trotuarelor, din lipsa de înălţime a
clădirilor, din veşnica mişcare a cerului, din unghiul acoperişurilor înclinate care
luceau acum de la o ploicică îngheţată.
Am înaintat încet, îndepărtându-mă de fluviu, lăsând amintirile, care parcă
izvorau din pavaj, să mă cuprindă, ascultând muzica alămurilor din strada Bourbon,
apoi am cotit-o pe Strada Regală, care era învăluită într-un întuneric umed.
De câte ori nu făcusem drumul acesta în trecut, fie întorcându-mă de la operă, fie
din port, fie doar oprindu-mă chiar pe locul acesta, ca să descui poarta pentru
caleaşcă.
Iată casa în care îmi petrecusem o viaţă de om, în care aproape murisem de două
ori.
Era cineva acolo sus, în vechiul apartament. Cineva care păşea cu grijă pe
podeaua care scârţâia.
Magazinul de la parter părea bine îngrijit, dar acum era cufundat în întuneric, pe
după barele vitrinei văzându-se bibelouri de porţelan, păpuşi şi evantaie de dantelă.
Mi-am ridicat ochii la balconul de fier forjat; mi-am imaginat-o pe Claudia acolo,
ridicată pe vârfurile picioarelor, uitându-se în jos la mine, cu degetele încleştate de
balustradă. Cu părul auriu căzându-i în valuri pe umeri, cu o fundă violetă în păr.
Frumoasa mea nemuritoare în vârstă de şase ani; Lestat, unde-ai fost?
Asta făcea şi el, nu-i aşa? Îşi imagina exact aceleaşi lucruri.
Domnea o tăcere deplină; asta dacă nu prindeai în urechi flecăreala televizoarelor
de după obloanele trase, de după pereţii acoperiţi de iederă; sau zgomotele venind
dinspre strada Bourbon. Într-o casă de pe partea cealaltă, se certau cumplit o femeie şi
un bărbat.