Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

distrus şi că l-a golit complet de sânge.
― Regina damnaţilor, şopti Marius cu glas tare. Fusese în glasul lui Maharet o
anumită inflexiune când
spusese asta, de parcă aceste vorbe ar fi deschis răni dureroase, groaznice, pe care
nici mileniile nu le tămăduiseră. Fără leac, aşa cum nu era leac contra viselor. Din
nou, avu impresia că fiinţele acestea antice posedau un simţ al dreptăţii şi o rigoare
rară, căci pentru ei limbajul, ca şi gândurile guvernate de el, probabil că nu fusese
niciodată complicat în mod inutil.
― Gabrielle, reluă Khayman, pronunţându-i numele la perfecţie, nu putem să-l
ajutăm pe Lestat. Trebuie să folosim timpul pe care-l mai avem pentru a face un plan.
Se întoarse spre Maharet. Visele, Maharet. De ce suntem asaltaţi în prezent de visele
acestea? Asta ne interesează pe toţi.
Brusc se făcu tăcere. Toţi cei prezenţi le avuseseră într-o formă sau alta. Gabrielle
si Louis fuseseră cel maipuţin vizitaţi de ele, atât de puţin, încât Gabrielle nici nu le
dăduse vreo atenţie până în seara aceasta, iar Louis, speriat de Lestat, şi le scosese din
minte cu desăvârşire. Până şi Pandora, care mărturisea că personal nu le avusese, îl
avertizase pe Marius de ceee ce aflase de la Azim. Santino le considera transe de care
nu putea scăpa.
Marius află acum că, pentru cei mai recenţi, Jesse şi Daniel, ele reprezentaseră un
fel de maledicţie, care-i chi-nuise cu cruzime la fel ca şi pe el.
Dar Maharet tot nu răspundea.Durerea din ochi i se accentuase. Marius i-o
percepea ca pe o vibraţie fără sunet. Simţea spasmele din nervii minusculi ai ochilor.
Se aplecă uşor în faţă, încrucişîndu-şi mâinile pe masă.
― Maharet, spuse el. Sora ta este cea care ne trimite visele, nu-i aşa? Nici un
răspuns. Unde se află Mekare?
Iarăşi linişte.
Simţea durerea pe care-o emana. Şi-i părea rău, îi părea enorm de rău că încă o
dată fusese atât de brutal. Dar, dacă urma să fie util în vreun fel reuniunii, era dator să
împingă lucrurile spre o concluzie. Îi reveni în minte Akasha în criptă, fără să ştie de
ce. Se gândi la zâmbetulde pe buzele ei. Se gândi şi la Lestat ― cu disperare, dar cu
dorinţa de a-l proteja. Însă Lestat nu mai era acum decât un simbol: îl simboliza pe el.
Îi simboliza pe ei toţi.
Maharet se uită la el într-un mod foarte ciudat, de parcă reprezenta un mister
pentru ea. Se uită apoi şi la ceilalţi. In sfârşit, se hotărî să vorbească:
― Aţi văzut în vis cum am fost despărţite, spuse ea încetişor. Cu toţii aţi visat
asta. Aţi văzut cum ne-a înconjurat mulţimea şi pe mine, şi pe sora mea, cum ne-au
despărţit cu forţa, cum ne-au pus în sarcofage de piatră, Mekare nefiind în stare să-mi
spună o vorbă, pentru că i se tăiase limba, eu fără să o pot vedea pentru ultima oară,
pentru că mi se scoseseră ochii.
Eu însă am văzut scena în minţile brutelor care ne chinuiau. Am înţeles că eram
duse fiecare pe malul unei mări. Mekare ― la apus, eu ― la răsărit.
Am rătăcit pe ape, pe pluta de smoală şi buşteni, vie în sarcofagul de piatră, timp
de zece nopţi. În cele din urmă, când pluta s-a scufundat şi apa a forţat capacul să se
deschidă, am fost liberă. Oarbă, torturată de sete, am înotat până la mal şi am furat, de
la primul muritor de care-am dat, perechea de ochi ca să văd, sângele ca să mă
hrănesc.
Dar cu Mekare ce s-a-ntâmplat? A fost aruncată în oceanul de la apus, ale cărui
ape mergeau până la capătul lumii.
Am încercat să o caut din prima noapte; am căutat-o prin toată Europa, toată
Asia, prin junglele de la sud şi prin ţinuturile îngheţate ale nordului. Secol după secol