Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

pipăie? Alte comparaţii, mai banale, îl făcură să zâmbească. Parcă erau doi cîini de o
rară ferocitate, care se miroseau, examinându-se unul pe celălalt.
Jos, în depărtare, Armand nu-i pierdea din ochi, rămânând în aparenţă la fel de
impasibil. Cu siguranţă că surprinsese privirea dispreţuitoare pe care i-o adresase
Mael, dar nici atunci nu dăduse vreun semn că ar fi băgat ceva de seamă.
Khayman se întoarse şi-l îmbrăţişa pe Mael, zâmbindu-i. Dar Mael se dădu înapoi
temător, ceea ce-l răni profund. Cu multă politeţe îi dădu drumul. O clipă îl cuprinse
din nou cea mai mare tristeţe. Se uită apoi la Armand. Superbul Armand care-i susţinu
privirea cu totală pasivitate. Dar era momentul să-i spună lui Mael de ce se deplasase.
― Prietene, trebuie să-ţi întăreşti armura gândurilor, îi explică încetişor lui Mael.
Nu da voie dragostei tale pentru femeia aceea să te trădeze. Jesse nu are de ce să se
teamă de regină dacă eviţi să te gândeşti la ea şi la protectoarea ei. Până şi numele
acesteia îi e dintotdeauna duşman reginei.
― Dar unde e regina? întrebă Mael, frica ajungând iarăşi la suprafaţă, o dată cu
furia că trebuie să şi-o ascundă.
― E pe aproape.
― Da, dar unde?
― N-aş putea spune. A incendiat taverna. E în urmărirea câtorva vampiri care nau
venit la concert. Nu se grăbeşte. Am aflat toate astea citind gândurile victimelor.
Khayman îl văzu pe cel de lângă el cutremurându-se. Îi observa uşoarele
schimbări în atitudine, marcând creşterea furiei din el. Cu atât mai bine. Atâta mânie
avea să dizolve toată frica. Ah, dar ce fiinţă irascibilă, incapabilă de a raţiona era.
― De ce ai venit să mă avertizezi în felul acesta, când ea ne poate auzi toate
vorbele, toate gândurile?
― Dă-mi voie să mă îndoiesc de asta, răspunse calm Khayman. Eu sunt din
Prima Generaţie, prietene. Blestemul de a-i auzi pe ceilalţi băutori de sânge aşa cum îi
auzim noi pe muritori e apanajul verilor. Eu nu i-aş putea citi ei gândurile chiar de-ar
fi în faţa mea; iar mintea mea îi e pe veci închisă, poţi să fii sigur. Aşa se petreceau
lucrurile cu noi în primele generaţii.
Declaraţia asta îl tulbură vizibil pe uriaşul blond. Deci Maharet nu-i auzea
gândurile Mamei! Şi nu voise să i-o mărturisească!
― Nu! spuse Khayman. Mama nu poate şti de existenţa ei decât captându-ţi
gândurile, aşa că ai face mai bine să le ascunzi. Vorbeşte-mi de-acum înainte aşa cum
vorbesc oamenii între ei, căci în oraşul acesta e o adevărată cacofonie de voci
omeneşti.
Mael rămase pe gânduri, încruntându-se. Apoi se uită atât de urât la Khayman, de
parcă se pregătea să-l lovească.
― Asta va fi suficient ca să o înving?
― Aminteşte-ţi, spuse Khayman, că ce-i prea mult nu-i niciodată bun.
Se uită din nou spre Armand în timp ce vorbea.
― În cacofonia pe care o percepe neîncetat, poate n-o să reuşească să distingă o
voce anume. Iar dacă va vrea să izoleze o anumită voce, va trebui să nu le mai asculte
pe celelalte. Trăieşti de atâta vreme, că nu se poate să nu cunoşti tactica asta.
Mael nu răspunse cu voce tare. Dar era clar că înţelesese. Darul telepatiei fusese
şi pentru el un adevărat blestem, fie că era asediat de vocile umane, fie că era vorba de
cele ale băutorilor de sânge.
Khayman aprobă, dând din cap. Darul telepatiei. Frumoase vorbe pentru nebunia
care-l cuprinsese cu mii de ani în urmă, când ascultase atâtea voci, stând întins,
nemişcat, în sarcofagul lui, cu straturi peste straturi de praf acoperindu-l în uitatul său
mormânt egiptean, ascultând plângerile omenirii, fără să ştie măcar ce era cu el şi în