Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

cum o simţisem la început, se îngustase, urzeala era mai strânsă decât cea a unui voal
de mătase.
De jur împrejur, plasa aceasta ― vizibilă, dar totuşi invizibilă ― se răsucea ca un
vânt furios, ba ridicându-mă, ba trântindu-mă şi răsucindu-mă. Sângele îmi ţâşnea din
răni. Se amesteca cu vălul din jurul meu, cum îmbibă sângele orice ţesătură.
Voalul, transparent până atunci, era acum plin de sânge. Atunci a apărut creatura
aceea monstruoasă, fără formă, enormă, care se îmbibase cu tot sângele meu. Dar
creatura avea încă o proprietate, avea un fel de inimă, un miez, un centru arzător, care
era acum în mine şi mă răscolea alergând ca un animal speriat prin tot corpul meu.
Îmi umbla prin mădulare, mă împungea, mă sfâşia de parcă avea gheare. Îmi umbla
prin intestine, iar eu mă ţineam de burtă de durere. M-aş fi spintecat singură ca să scot
lucrul acela din mine!
Mi se părea că partea aceea imensă, invizibilă, a creaturii ― ceaţa de sânge care
mă înconjura şi mă înfăşură ― era sub controlul acestui minuscul centru care se
răsucea în toate felurile prin mine, pe care-l simţeam o clipă într-o mână şi-n
următoarea într-un picior. Sau pe şira spinării.
Aveam să mor, de asta eram sigură. Apoi a urmat un moment de orbire totală.
Tăcere, Eram sigură că mă ucisese. Trebuia să mă ridic din nou, aşa credeam. Totuşi,
am deschis ochii. M-am ridicat de parcă nu mă atacase nimeni, iar vederea îmi era
nespus de clară! L-am văzut pe Khayman cu o torţă aprinsă în mână. Am văzut
copacii din grădină de parcă în viaţa mea nu mai văzusem lucrurile simple aşa cum
erau! Nu mă mai durea nimic, nici pe dinăuntru, nici pe unde fuseseră rănile. Numai
lumina mă supăra, nu puteam suferi torţa aprinsă. Dar fusesem salvată de la moarte,
corpul meu se metamorfozase şi era acum perfect. Numai că..."
Aici s-a oprit din povestire.
A privit fix înainte, indiferentă pentru o clipă. Apoi a zis: "Restul v-a povestit
Khayman." S-a uitat la rege care stătea lângă ea, studiind-o, încercând să-i cântărească
spusele, la fel cum încercam şi noi.
"Duhul vostru, a mai spus ea, a încercat să ne distrugă. Dar s-a întâmplat altceva.
O putere superioară a intervenit şi ne-a ajutat să învingem acest spirit malefic."
Din nou nu mai părea convinsă de ce spune. I s-au oprit toate minciunile pe
limbă. Figura ei rece ne ameninţa din ochi. Dar ne-a spus cu o voce mieroasă: "Hai,
spuneţi-ne voi, vrăjitoarelor, voi care ştiţi toate cele, voi care cunoaşteţi toate
secretele. Cum ne-am putea numi noi acuma?"
Mekare a oftat. Apoi s-a uitat la mine. Am simţit că nu voia să comenteze toate
acestea. Ne-a venit în minte acelaşi vechi avertisment pe care ni-l adresaseră duhurile.
Regele şi regina Egiptului o să ne pună întrebări şi n-o să le placă răspunsurile
noastre. Aveam să fim distruse...
Apoi regina ne-a întors spatele, s-a aşezat şi şi-a lăsat bărbia în piept. Atunci şi
numai atunci a ieşit la iveală întreaga ei tristeţe. Regele ne-a zâmbit amar.
"Suntem îndureraţi vrăjitoarelor, a spus el. Poate am reuşi să ducem povara
acestei metamorfoze, dacă am înţelege măcar despre ce e vorba. Voi, care aţi
comunicat cu toate creaturile invizibile, spuneţi-ne ce ştiţi despre astfel de
transformări magice; ajutaţi-ne, dacă vreţi, căci voi ştiţi că nicicând n-am avut intenţia
să vă facem vreun rău, ci doar să răspândim adevărul şi să facem să domnească
legea."
Nu am mai stat să ne gândim la prostiile pe care le îndruga ― virtutea de a
răspândi adevărul prin măceluri generalizate, şi aşa mai departe. Mekare l-a rugat să
povestească la rândul lui ce-şi amintea.
A povestit lucruri pe care voi ― toţi câţi sunteţi aici ― o să le găsiţi perfect