Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

drumul de fier, care devin nefolositoare sau care cad în desuetudine chiar înainte de
sfârşitul secolului. Dar îţi poţi tu imagina ce însemnau ele după şase mii de ani de
galere cu sclavi şi parcurgerea drumurilor pe cal? Acum, fetele de la bordel îşi
procură chimicale cu care distrug sămânţa celor cu care se culcă şi trăiesc până la
şaptezeci şi cinci de ani în camere pline de tot felul de aparate trăznite care răcoresc
aerul sau înghit literalmente praful. Şi cu toate că se fac filme de epocă şi librăriile
sunt pline de cărţi ieftine de istorie, publicul nu păstrează amintiri precise despre
nimic; fiece problemă socială e studiată în funcţie de norme care, de fapt, n-au existat
niciodată, oamenii se consideră privaţi de vreun lux sau altul, sau de pace şi linişte,
când, de fapt, astea n-au fost niciodată în posesia vreunui popor.
― Dar Veneţia de pe vremea ta? Povesteşte...
― Ce să povestesc? Cât era de murdară? Cât era de frumoasă? Să-ţi spun că
oamenii umblau în zdrenţe, că aveau dinţi stricaţi şi răsuflarea împuţită, că se
prăpădeau de râs la o execuţie? Vrei să ştii care-i diferenţa esenţială? Individul e
teribil de singur în ziua de azi. Zău, ascultă-mă. Noi trăiam înghesuiţi şase sau şapte
într-o cameră, când eram eu viu. Străzile oraşului erau pline de lume; acum, în
clădirile astea înalte tot felul de suflete se bucură de izolarea lor luxoasă, idiotizate de
privit prin ecranul televizorului la un univers cu care n-au nici un contact, unde se
pupă şi se îmbrăţişează alţii. E normal ca o astfel de viaţă de singurătate să producă o
uniformizare a cunoştinţelor, un nou nivel de conştiinţă, un curios scepticism.
Daniel era adesea fascinat de tot ce spunea Armand, avea chiar chef să pună totul
pe hârtie. Dar Armand continua să-l înspăimânte. Daniel era veşnicul fugar.
NU-ŞI mai amintea bine câtă vreme mai trecuse până ce se oprise din hoinărit,
deşi noaptea respectivă era de neuitat.
Poate că trecuseră vreo patru ani de când începuse jocul acesta. Daniel petrecuse
o vară lungă şi calmă în Italia şi-n tot timpul acela nu-l văzuse nici măcar o dată pe
demonul său personal.
Locuia într-o pensiune modestă, la o aruncătură de băţ de ruinele vechiului oraş
Pompei, îşi petrecuse ziua citind, scriind, încercând să definească transformările pe
care i le adusese cunoaşterea fugitivă pe care o poseda cu privire la supranatural şi
ceea ce ar fi trebuit să înveţe de la capăt, dorinţa, imaginarea, visarea. Acum se
lămurise că era posibilă nemurirea pe pământ. Acum ştia asta fără nici o îndoială, doar
că la ce-i folosea dacă nu o poseda el însuşi?
Ziua se plimba pe străzile excavate ale vechiului oraş roman. Când era lună plină,
tot pe-acolo se plimba şi noaptea. I se părea că recăpătase sănătatea mentală. Că îi
revenea cheful de viaţă. Când strivea frunze verzi între degete, parfumul de proaspăt
era îmbătător. Când se uita la stele, nu mai era plin de resentimente, ci mai degrabă de
tristeţe.
Alteori ardea de nerăbdare să-l revadă pe Armand, ca un muribund care nu poate
trăi fără elixirul prescris. Energia lui învăluitoare, în care se scăldase de patru ani, îi
lipsea. Visa că Armand e lângă el; se trezea plângând prosteşte. Apoi venea dimineaţa
şi rămânea cu tristeţea în suflet, dar calm.
Apoi Armand revenise.
Era târziu, spre zece seara, iar cerul, cum se-ntâmpla adesea în sudul Italiei, era
de o sineală sclipitoare. Daniel se plimbase singur pe drumul dintre Pompei propriuzis
şi Vila Misterelor, cu speranţa de a nu da de vreun paznic care să-l alunge.
Când ajunsese în faţa vechii vile, simţise cum pogoară în jurul lui un soi de
linişte. Nu era nici un paznic. Nici un suflet de om. Doar că brusc îşi făcuse apariţia