Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

să-i spună lui Armand că voia acasă. Din înaltul cerului ar veni să-l ia. Veneau
întotdeauna. Ori cu avionul cel mare, unde avea instalat un dormitor în catifea, ori cu
cel mai mic, cu plafonul jos şi fotolii de piele. I-ar împrumuta oare cineva pe toată
strada asta o fisă în schimbul unei plimbări cu avionul până la Miami? Probabil că nu.
Armand, te rog! Vreau să fiu în siguranţă lângă tine când o să urce pe scenă
Lestat mâine seară.
Cine i-ar putea preschimba cecul în bani? Nimeni. Era şapte seara, iar magazinele
elegante de pe strada Michigan erau mai toate închise, în plus n-avea cu el nici măcar
vreo carte de identitate, căci nu ştia cum, portofelul îi dispăruse de alaltăieri. Ce
sinistru era apusul cenuşiu de iarnă, ai fi zis că cerul tăcut, acoperit de nori joşi,
metalici, era în fierbere. Până şi magazinele aveau un aer neobişnuit de lugubru, chiar
dacă aveau faţade de marmură sau de granit, iar în vitrine numai bogăţii ce sclipeau ca
relicvele arheologice, protejate de geamuri, la muzeu. Îşi băgă mâinile în buzunare să
le mai încălzească, apoi vârî bărbia în piept în faţa rafalei de vânt care-l izbea cu furie,
aducând primii stropi de ploaie.
Puţin îi păsa de cec, de fapt. Nici nu se putea imagina formând un număr de
telefon. Nimic nu-i părea real, în definitiv, nici măcar frigul. Doar visul, sentimentul
că urma să se producă un dezastru, îl declanşase cumva Lestat, care însă în momentul
de faţă era incapabil să intervină.
Dacă era obligat, mânca şi resturi de la gunoi, putea dormi şi într-un parc. Ce
conta. Dar, dacă se mai întindea în aer liber, pe frigul ăsta îngheţa şi risca să aibă iar
visul acela.
Cum închidea ochii, cum îl visa. Şi de fiecare dată era şi mai lung, cu şi mai
multe amănunte. Gemenele roşcate erau de-o frumuseţe emoţionantă. Nu voia să le
mai audă urlând.
Prima dată, în camera de hotel, nici nu dăduse vreo atenţie visului. N-avusese nici
un sens pentru el. Luase iarăşi în mână autobiografia lui Lestat, neridicând ochii din
ea decât când pe ecranul micului televizor alb-negru, caracteristic pentru un asemenea
hotel, apărea vreun film video cu Lestat.
Fusese fascinat de îndrăzneala lui Lestat; ce simplu îi fusese să se dea drept
cântăreţ de rock, cu ochii lui străpungători, cu corpul svelt, dar zdravăn, şi cu
zâmbetul acela de şmecher. Nu puteai totuşi să ghiceşti. Sau poate că puteai. Dar el nu
dăduse încă niciodată ochii cu Lestat.
El era expert în ce-l privea pe Armand, îi studiase în amănunţime şi corpul de
adolescent şi faţa. Ah, ce plăcere delirantă îi produseseră paginile despre Armand din
cartea lui Lestat, în plus, se-ntrebase tot timpul dacă insultele înţepătoare şi analiza
pasionată nu-l umpluseră pe Armand de furie.
Înmărmurit, Daniel se uitase la filmul dat pe MTV, care-i făcea portretul lui
Armand ca mare şef al vampirilor, ce se adunau în cimitirul parizian, cel ce prezida
ceremoniile demoniace până la sosirea lui Lestat, iconoclastul secolului al
optsprezecelea, care răsturnase toate regulile străvechi.
Cu siguranţă că Armand detestase faptul că întreaga lui poveste fusese
transformată în câteva imagini indecente, cu mult mai schematice decât prezentarea
făcută cu grijă în carte. Armand, care nu înceta de a se feri de fiinţele umane şi care
refuza până şi să vorbească despre nemuritori. Dar era imposibil să nu fie la curent.
Toată gălăgia asta doar pentru mulţime ― asemănătoare publicării raportului
unui antropolog de curând întors din cercul restrâns studiat şi care vinde secretele
tribului, doar pentru a se plasa cât mai sus în clasamentul celor mai bune vânzări.
Dar n-au decât să se războiască între ei zeii infernali. Muritorul acesta a urcat
până în vârful muntelui unde încrucişează ei săbiile. Şi s-a întors. A fost respins.