Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

întrezărisem şi eu la un moment dat, dar oare unde? Două femei îngenuncheate lângă
un catafalc. Adică, eu credeam că-i un catafalc...
Am simţit-o încordându-se. Ca o statuie a Sfintei Fecioare, gata să mă strivească,
şi-a schimbat uşor poziţia. Am leşinat; mi s-a părut că o aud rostind un nume. Dar un
nou şuvoi de sânge m-a făcut să mă cutremur de plăcere; nu mai exista nici pământ,
nici gravitaţie, nimic.
Iarăşi pivniţa cu pereţi de cărămidă. Peste trupul tânărului s-a aşternut o umbră.
Intrase în pivniţă încă cineva, care a pus o mână pe umărul lui Armand. Armand îl
cunoştea. Se numea Mael. Vino.
Unde-i duce oare?
Asfinţit violet în pădurea de sequoia. Gabrielle umbla cu mersul ei obişnuit,
nepăsător şi regulat, care parcă nu cunoştea obstacole, cu ochii ca două cioburi de
sticlă, cu o faţă impasibilă care nu reflecta nimic din jur, iar Louis înainta alături,
încercând să ţină cu graţie pasul cu ea. Louis era emoţionant de civilizat pentru
pădurea asta sălbatică, nu era locul lui acolo, cu graţia lui, cu silueta lui rafinată.
Renunţase la costumul de vampir cu o seară mai înainte; cu toate astea, părea mai
domn în hainele uzate, poate un domn cam scăpătat. Total din altă lume decât a ei, dar
ea ştie asta oare? Avea oare de gând să-i poarte de grijă? Doar că amândurora le e
frică, frică pentru mine!
Cerul minuscul de deasupra lucea ca porţelanul; copacii parcă atrăgeau lumina
care le curgea apoi pe trunchiurile masive până aproape de rădăcini. Se auzea cum
curge un pârâu undeva în umbră. Apoi l-am şi văzut. Gabrielle a intrat în apă fără să
îşi scoată cizmele de piele maro. Unde se duceau oare? Cine era cel de-al treilea
personaj, care a intrat în câmpul meu de vedere doar când Gabrielle a întors capul spre
el? Doamne, ce chip, câtă seninătate! Era un individ foarte vârstnic şi foarte puternic,
dar îi lăsa pe ceilalţi doi, cu mult mai tineri, să treacă înaintea lui. Printre copaci am
văzut o poiană, apoi o casă. Pe o verandă înaltă îi aştepta o femeie cu părul roşu;
femeia pe care o văzusem în junglă? Alt chip străvechi, o mască impenetrabilă, ca şi
chipul celui din pădure care tocmai ridicase ochii spre ea, ca şi chipul reginei mele.
Cu-atât mai bine dacă se adună. Am oftat de plăcere, simţind cum îmi pătrunde
sângele în tot corpul. O să fie cu atât mai simplu. Dar cine erau ei, aceste fiinţe cu
chipuri la fel de curate ca al ei?
Altă imagine. De data aceasta, vocile ne asaltau ca nişte colaci de fum, erau
numai murmure, numai plânsete. O clipă am dorit să le ascult, să desprind din corul
acela monstruos o voce, un cântec venind de la un muritor. Ima-ginaţi-vă, vocile
veneau din toate direcţiile, de dincolo de munţii Indiei, de pe străzile Alexandriei, din
tot felul de cătune de-aproape şi de departe.
Dar mă lua cu asalt o altă imagine. Marius. Marius urca dintr-un puţ de gheaţă
spartă, stropită cu sânge, ajutat de Pandora şi de Santino. Tocmai reuşiseră să ajungă
la nivelul subsolului cu podeaua spartă. Sângele uscat formase o crustă care-i
acoperea lui Marius jumătate din faţă; părea furios, amar, avea ochii fără luciu, părul
lui lung şi blond era împâslit de sânge. Urca şchiopătând nişte scări în spirală, urmat
de Pandora şi de Santino. Parcă urcau printr-o ţeavă de canalizare. Când Pandora a
încercat să-l ajute, a respins-o fără menajamente.
Vânt. Frig muşcător. Casa lui Marius era vraişte, de parcă ar fi fost despicată în
bucăţi de un cutremur. Panouri întregi de sticlă fuseseră transformate în primejdioase
bucăţi tăioase; peştii exotici, de o rară frumuseţe, zăceau îngheţaţi pe fundul nisipos al
unui mare acvariu distrus. Era zăpadă pe mobile, pe biblioteci, pe statui şi pe rafturile
pline de discuri şi benzi. Păsările muriseră în colivii. Plantele verzi erau acoperite de
chiciură. Marius se uita la peştii de pe fundul acvariului plin de gheaţă. Se uita la