Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

M-a prins şi m-a sărutat. Am încercat să mă îndrept, ţinându-mă de ea, să mă uit
în jos şi să-ncerc realmente să văd ceva printre nori. Munţi plini de zăpadă, magnifici
în lumina lunii, cu coastele albăstrui dispărând în văile adânci acoperite de zăpadă.
― E rândul tău să mă porţi, mi-a şoptit ea la ureche. Du-mă spre nord-vest.
― Nici nu ştiu unde e.
― Ba da, ştii. Ştie corpul tău. Ştie mintea. Nu le pune nici o întrebare. Dă doar
ordinul că aceasta-i direcţia pe care o vrei. Cunoşti acum principiul: când ridicai puşca
la ochi, priveai lupul care fugea, nu stăteai să calculezi distanţa sau viteza glonţului;
trăgeai, iar lupul cădea mort.
M-am ridicat, cu o uşurinţă incredibilă, apoi mi-am dat seama că se lăsase grea,
ţinându-se de braţul meu. Se uita fix la mine, mă obliga să o port. I-am zâmbit. Cred
că am şi râs, tare. Apoi am luat-o pe sus în amândouă braţele şi-am sărutat-o şi eu,
continuând ascensiunea fără nici o întrerupere. Către nord-vest. Asta însemna la
dreapta, iar la dreapta şi ceva mai sus. Într-adevăr, mintea mea ştia; cunoştea terenul
peste care plutisem. Am făcut cu măiestrie o cotitură, apoi alta; mă răsuceam, ţinând-o
strâns în braţe, infiorat de plăcerea de a-i simţi greutatea corpului, presiunea sinilor pe
pieptul meu, buzele, din nou delicat lipite de-ale mele.
S-a apropiat de urechea mea.
― Auzi? m-a întrebat.
Am ascultat cu atenţie; vântul părea să acopere orice alt zgomot, dar totuşi
dinspre pământ parcă urca un cor indistinct, voci umane, care la unison, care izolate;
voci care se rugau, rostind cuvinte într-o limbă asiatică. Veneau de foarte departe,
apoi de extrem de aproape. Două sunete foarte distincte. Mai întâi, era vorba de o
lungă procesiune de credincioşi care şerpuia peste trecătorile din munţi şi peste
stâncile ascuţite, cântând monoton, ca să se ţină treji în timp ce înaintau cu greu, în
ciuda oboselii şi a frigului. Al doilea zgomot venea de la un alt fel de cor uman şi
emana dintr-o clădire, era un imn de extaz care se ridica peste muzica tobelor şi a
cinelelor.
I-am lipit obrazul de al meu şi m-am aplecat să văd ceva în jos, dar norii formau
acum o masă solidă, albă. Totuşi, vedeam, prin intermediul minţilor adoratorilor de
jos, o imagine strălucitoare a unei curţi interioare şi a unui templu cu arcade de
marmură, cu enorme încăperi pictate. Procesiunea urca spre acest templu.
― Aş vrea să văd despre ce e vorba! i-am spus.
Nu mi-a răspuns, dar nici nu m-a oprit când am luat-o în jos, planând prin aer, ca
o pasăre, până în inima norilor. Se făcuse iar uşoară, de parcă nu mai purtam nimic în
braţe.
Pe măsură ce ieşeam din marea aceea lăptoasă, am văzut templul strălucind jos,
parcă era o machetă de argilă, cu zidurile lui care ocoleau ici şi colo formele accidentate
ale terenului. Din rugurile enorme se ridica un oribil miros de trupuri arse.
Spre acest ciorchine de acoperişuri şi de turnuri se îndreptau bărbaţii şi femeile din
procesiune, riscând să alunece pe potecile strâmte şi să îşi găsească moartea.
― Spune-mi cine-i înăuntru, prinţul meu, mi-a zis ea. Spune-mi cine este zeul din
templul acesta.
Vreau să văd! Vreau să mă apropii Aceeaşi veche şmecherie, dar imediat am
început să cad. Am scos un ţipăt teribil, iar ea m-a prins.
― Fii mai atent, prinţul meu, mi-a zis, ajutându-mă să mă redresez.
Am fost convins că-mi crapă inima.
― Nu poţi să ieşi din corp ca să vezi cu ochii tăi ce se-ntâmplă înăuntrul
templului şi, în acelaşi timp, să zbori. Priveşte scena prin ochii muritorilor, cum ai
făcut înainte.