Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

contemporană; deloc asemănătoare fiinţei atemporale pe care o cunoscusem în salonul
din vârful muntelui.
De ce eram iarăşi singur, mă întrebase, de ce rămâneam pe gânduri lângă pârâul
din mijlocul pădurii? De ce nu stăteam mai degrabă de vorbă cu ceilalţi, măcar un
pic? Oare aveam idee câte probleme îşi făceau în privinţa mea?
Ceilalţi îmi pun şi acum aceleaşi întrebări.
Până şi Gabrielle, care de obicei nu te descoase şi nici nu face confidenţe. Vor să
ştie când o să-mi revin, când am să le povestesc cele întâmplate, când o să mă opresc
din scris până-n zori.
Maharet promisese că o s-o revedem în curând. Poate la primăvară aveam să
mergem cu toţii să-i vizităm vila din Birmania. Sau că o să ne ia prin surprindere întro
seară pe Insula Nopţii. Ideea era că n-o să mai stăm niciodată complet izolaţi unii de
alţii; că existau mijloace de a ne regăsi, oricât am cutreiera lumea.
Da, măcar în privinţa acestui punct vital fusesem cu toţii de acord. Până şi
Gabrielle, care iubea singurătatea ei de vagabond, acceptase.
Nimeni nu mai voia să se piardă în abisurile timpului.
Dar Mekare? Pe ea aveam s-o mai vedem? Oare avea să stea vreodată cu noi în
jurul unei mese? Sau să ne vorbească prin semne?
N-o mai văzusem decât o singură dată după faimoasa noapte. Fusesem total luat
prin surprindere într-o dimineaţă foarte devreme, chiar înainte de răsăritul soarelui,
când mă plimbam prin pădurea din spatele casei.
Se lăsase o ceaţă la suprafaţa pământului, care se subţia la nivelul ferigilor şi a
celor câtorva floricele sălbatice, ca apoi, ridicându-se mai sus, printre copacii uriaşi,
să devină un soi de fosforescenţă.
Prin ceaţa aceasta au apărut cele două gemene, coborând spre pârâu, mergând pe
pietre, ţinându-se pe după umeri. Mekare avea o rochie lungă de stofă, la fel de frumoasă
ca a lui Maharet, iar părul pieptănat şi strălucitor îi cădea în valuri mătăsoase
pe umeri şi pe piept.
Cred că Maharet îi vorbea încetişor la ureche. Mekare a fost cea care s-a oprit şi
s-a uitat la mine, iar ochii aceia verzi şi expresia ei m-au speriat cumplit în clipa
aceea, căci păreau departe de lume, iar durerea mi-a străpuns inima, ca un vânt
arzător.
Rămăsesem ca în transă, uitându-mă la ea, la ele amândouă, iar durerea mă
sufoca de-a dreptul, de parcă-mi scorojea plămânii.
Nu mai ştiu ce-mi trecuse prin cap; nu simţeam decât durerea aceea teribilă. Miamintesc
numai că Maharet a făcut un gest de simpatie către mine, însemnând în
acelaşi timp un salut şi-un semn să-mi văd de drum. Venea dimineaţa. Pădurea se
trezea de jur împrejur. Momentele preţioase se duceau. În cele din urmă, durerea
cedase, ca un geamăt care scapă printre dinţi; l-am simţit, îndepărtându-mă de ele.
M-am uitat doar o dată înapoi şi le-am văzut pornind spre răsărit, pe lângă pârâul
care sălta argintiu printre pietre, absorbite parcă de bolboroseala apei ce îşi urma
cursul neobosit.
Imaginea pe care-o avusesem despre gemene de-abia se ştersese un pic. Când mă
gândesc acum la ele, nu le mai văd la festinul funerar din vis, ci aşa cum erau în dimineaţa
aceea, doar cu câteva nopţi înainte de plecarea lor din vila de la Sonoma, ca
două zâne ale pădurii.
Mă bucurasem când plecaseră, căci asta însemna că aveam să plecăm şi noi în
curând. Cred că n-aveam chef să mai pun vreodată piciorul pe-acolo. Timpul petrecut
în casa aceea fusese pentru mine o mare suferinţă, deşi cel mai cumplit fusese în
primele nopţi după catastrofă.