Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

PRIMELE zile petrecute la New Orleans fuseseră cele mai ciudate din experienţa
ei de cercetător al paranormalului.
Oraşul avea o frumuseţe care amintea de Caraibe, era umed, plin de parfumuri
tari, fu pe loc cucerită. Dar pe oriunde se ducea, "simţea lucruri ciudate". Parcă tot
oraşul era bântuit de fantome. Casele impozante de dinainte de război te cucereau cu
tăcerea şi cu misterul lor. Până şi străzile din Cartierul Francez, pline de turişti,
păstrau o atmosferă deopotrivă senzuală şi sinistră, care o îndemna tot timpul ori să o
ia razna, ori să se oprească pe câte o bancă, în visare, în piaţa Jackson.
Nu putea să sufere faptul că era obligată să părăsească oraşul la ora patru. Hotelul
înalt 4in Baton Rouge era un monument al confortului şi al luxului modern care-o
încânta destul de mult. Dar nu se putea scutura de ambianţa lenevoasă, molatecă, a
New Orleans-ului. În fiecare dimineaţă se trezea pe jumătate Conştientă că avusese
vise despre vampiri. Şi despre Maharet.
Apoi, după patru zile de cercetări, făcu o serie de descoperiri care o determinară
să alerge imediat la un telefon. Existase mai mult ca sigur un Lestat de Lioncourt
înscris pe rolul de impozite din Louisiana. De fapt, în 1862 devenise proprietarul unei
case de pe Strada Regală, pusă pe numele lui de către asociatul său în afaceri, Louis
de Pointe du Lac. Acesta posedase şapte proprietăţi diverse prin Louisiana, una dintre
ele fiind plantaţia descrisă în Interviu cu un vampir. Jesse rămase cu gura căscată. De
asemenea, încântată.
Dar mai făcu şi alte descoperiri. Cineva cu numele de Lestat de Lioncourt poseda,
şi în prezent, diverse case prin tot oraşul. Iar semnătura lui, vizibilă pe acte din 1895
şi 1910 era identică cu cea din secolul al optsprezecelea.
Ah, era prea frumos! Jesse se distra de minune.
Imediat se duse să fotografieze proprietăţile lui Lestat. Două dintre ele erau vile
cu porţi ruginite în Cartierul Grădinilor, lăsate în părăsire şi, clar, nelocuite. Dar
celelalte, inclusiv casa de pe Strada Regală, dobândită în 1862, erau în grija unei
agenţii locale, care le închiria şi trimitea sumele obţinute unui avocat parizian.
Jesse nu mai putea suporta. Îi telefonă lui David să-i trimită bani. Voia să
răscumpere contractul de închiriere de la chiriaşii de pe Strada Regală, căci era cu
siguranţă casa în care locuiseră Lestat, Louis şi Claudia. Vampiri sau nu, locuiseră
acolo!
David trimise rapid banii, dar şi instrucţiuni foarte stricte: să nu se apropie în nici
un caz de vile în ruină. Jesse îi răspunse imediat că examinase deja cele două locuri.
Nu trecuse nimeni pe-acolo de ani de zile.
Casa din oraş o interesa însă. Pe la sfârşitul săptămânii era titulara contractului.
Foştii chiriaşi părăsiră casa încântaţi, cu buzunarele pline de bani. Aşa că luni de
dimineaţa, din zori, Jesse intră în apartamentul gol de la etaj.
Casa îmbătrânise superb. Vechile şemineuri, tavanele de stuc, uşile, toate erau la
locul lor!
Jesse se puse imediat pe treabă în camerele care dădeau spre stradă, cu o
şurubelniţă şi o daltă. Louis descrisese un incendiu care avusese loc în aceste saloane,
în care Lestat fusese grav atins. Ei bine, Jesse avea de gând să vadă dacă focul acela
lăsase urme.
După numai o oră, scoase la iveală câteva bârne care purtau urme de foc! Când
fuseseră reparate stricăciunile, zugravii ― fie binecuvântaţi ― umpluseră găurile cu
ziare vechi, datate din 1862. Totul se potrivea de minune cu povestea lui Louis. Era
anul în care pusese casa pe numele lui Lestat, făcând planuri de plecare la Paris, apoi
avusese loc incendiul, după care, el şi Claudia fugiseră din oraş.
Desigur, Jesse nu voia să renunţe la scepticismul ei, dar personajele din roman