Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Întruchipăm amândoi tot ce au visat ei vreodată, Lestat. Nu-i putem dezamăgi.
Dacă o facem, trădăm chiar adevărul pământului acestuia de sub picioarele noastre.
S-a îndepărtat de mine. S-a urcat din nou pe promontoriul acoperit de zăpadă,
unde stătuse mai înainte. Se uita în jos, în vale, la poteca ce şerpuia pe stâncile goale
de sub noi, la pelerinii care luaseră acum drumul invers, preveniţi fiind de femei.
Am auzit ecoul ţipetelor lovindu-se de peretele stâncos. Am auzit cum mureau
bărbaţii acolo jos, loviţi de raza nevăzută pe care-o emitea ea, de puterea ei magică şi
lejeră. Femeile, cu minţile pierdute, bîlbîiau despre minunăţiile pe care le văzuseră.
Apoi s-a stârnit un vânt care parcă a măturat totul; vântul cel indiferent. I-am zărit o
clipă faţa strălucitoare, se îndrepta spre mine. Din nou am fost convins că, de data
asta, aveam să mor, că moartea îmi era pe-aproape, că eram iar în pădure, printre lupi,
şi că nu găseam nici un ascunziş. Apoi mi s-au închis ochii.
CÂND m-am trezit, eram într-o căsuţă. Nu ştiam prea bine cum ajunsesem acolo,
nici cât timp trecuse de la măcelul de pe munte. Eram asaltat de voci, din când în când
aveam câte un vis, un coşmar de-acuma familiar. Vedeam în vis două femei cu părul
roşu. Ele îngenuncheau lângă un catafalc pe care era întins un corp, urma să
împlinească un ritual de o importanţă capitală. Eu mă luptam să pricep conţinutul
visului, căci aveam impresia că totul depindea de el; în nici un caz, nu trebuia să-l uit
din nou.
Dar acum totul a dispărut. Tumultul vocilor şi imaginile nepoftite. Prezentul nu
mai lăsa loc la nimic.
Locul unde eram întins era întunecos şi murdar, plin de mirosuri urâte. De jur
împrejurul nostru muritorii locuiau în căsuţe de o mizerie de nedescris, copiii urlau de
foame, iar în aer plutea mirosul focurilor aprinse şi al grăsimii râncede.
Regiunea era în plin război, un război adevărat. Nu debandada de pe munte, ci un
război clasic din secolul al douăzecilea. Din minţile celor implicaţi am prins imaginile
unei veşnice bătălii sângeroase, unde abundau primejdiile de tot felul ― autobuze în
flăcări, în care oamenii prinşi înăuntru băteau în geamurile blocate, camioane care
explodau, copii şi femei fugind din calea mitralierelor.
Zăceam pe podeaua asta de parcă m-ar fi aruncat cineva acolo, iar Akasha stătea
în uşă, cu mantia bine înfăşurată în jurul corpului, acoperind-o până la ochi, şi scruta
întunericul.
Când m-am ridicat şi m-am apropiat de ea, am văzut un drum noroios, plin de
băltoace, alte case mici, unele cu acoperişuri de tablă, altele acoperite doar cu jurnale.
Sprijiniţi de zidurile murdare, dormeau câţiva bărbaţi care parcă erau înfăşuraţi
din cap până în picioare în giul-giuri. Dar nu erau morţi, iar şobolanii de care încercau
să se ferească ştiau asta. Şobolanii trăgeau de giulgiurile acelea, iar bărbaţii se mişcau
şi tresăreau în somn.
Era o noapte caldă, care accentua mirosurile din jur ― urină, excremente, voma
copiilor muribunzi. Simţeam în nări până şi izul foamei lor, auzindu-i cum plâng
spasmodic. Simţeam duhoarea ca de mare stătută care se degaja din şanţuri şi cloace.
Nu era un sat; era o adunătură de cocioabe şi o mare a disperării. Printre căsuţe
zăceau cadavre; bolile bântuiau peste tot. În ţipetele pruncilor, cei bătrâni şi cei
bolnavi zăceau fără glas în întuneric, nu mai visau nimic ori poate îşi visau doar
moartea, transformarea în nimic.
Pe drumeag înainta un copil care de-abia învăţase să meargă, avea burta umflată,
ţipa şi-şi freca cu pumnul un ochi umflat.
Nu ne vedea prin întuneric. Mergea de la o uşă la alta, plângând, iar pielea arămie