Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

nu va intra în contact cu duhurile, că nu va căuta să aibă de-a face cu lucrurile
invizibile, orice nume le-ar da oamenii, mai cu seamă dacă le numesc zei.
Apoi am mers la Ierihon, căci acolo, pe străzile pline de lume, era mai uşor să-mi
găsesc victimele printre cei care-şi doreau moartea, ca să nu-mi fac probleme de
conştiinţă, şi-mi găseam mai lesne un ascunziş.
De-a lungul anilor am vizitat-o adesea pe Miriam; ea a dat naştere la patru fiice şi
doi fii, iar aceştia, la rândul lor, au avut vreo cinci copii care au ajuns la maturitate.
Dintre cei cinci, două erau femei, care au avut fiecare câte opt copii. Fiecare mamă
povestea copiilor legendele familiei; aşa au cunoscut cu toţii şi Legenda gemenelor ―
legenda celor două surori care pe vremuri stăteau de vorbă cu duhurile, care aduceau
ploaia şi care fuseseră persecutate de mârşavii suverani ai Egiptului.
După vreo două sute de ani am înregistrat, pentru prima dată, toate numele celor
din familie, căci acum formau un sat întreg, şi-am avut nevoie de patru tăbliţe întregi
ca să notez totul. Apoi am umplut alte şi alte tăbliţe cu poveştile începuturilor, despre
vieţile femeilor care-şi începeau istoria din Epoca Dinaintea Lunii.
Deşi câteodată nu treceam prin ţara mea câte un secol întreg, căci o tot căutam pe
Mekare prin ţinuturile sălbatice ale nordului Europei, mă întorceam întotdeauna la
poporul meu, îmi vizitam ascunzătorile din munţi şi casa din Ierihon, şi continuam să
înregistrez cronica familiei, ce fiice se mai născuseră şi ce fiice avuseseră la rândul
lor. Îi înregistram şi pe băieţi şi însemnam toate amănuntele despre ei ― realizările şi
personalităţile, şi câteodată faptele lor de eroism ― la fel cum însemnam totul despre
fete. Dar nu notam nimic despre progeniturile lor. Nu era posibil să ştiu dacă copiii lor
erau chiar din sângele lor, din sângele neamului meu. Astfel, cronica a devenit matriliniară
şi aşa a rămas de-atunci încoace.
Niciodată, de-a lungul epocilor, n-am revelat familiei ceva despre cumplitul dar
magic pe care-l primisem. Eram hotărâtă să nu permit vreodată ca vreun membru al
familiei să fie contaminat de acest rău; aşa că puterile mele supranaturale, din ce în ce
mai mari, au fost întotdeauna folosite în secret, în moduri care puteau găsi o explicaţie
logică.
Pe la a treia generaţie devenisem doar o rudă care venea pe-acasă după ce
petrecuse mulţi ani în străinătate. Iar când interveneam eventual, ca să le aduc bogăţii
sau să dau sfaturi fiicelor mele, lucrurile se petreceau ca de la om la om şi nimic mai
mult.
Au trecut mii de ani, vreme în care eu am continuat să-mi păzesc familia,
rămânând în anonimat, apărând doar din când în când şi păstrând acelaşi rol de rudă
de mult plecată, care se întorcea în vreunul din sate sau la vreo reuniune de familie şii
lua pe copii în braţe.
Pe la începutul acestui mileniu de după venirea lui Hristos, mi-a venit altă idee:
am inventat o ramură fictivă a familiei, care-i ţinea cronicile, căci acum existau
nenumărate tăbliţe şi papirusuri, ba chiar şi cărţi legate în piele. În fiecare generaţie a
acestei ramuri, exista o femeie fictivă căreia îi revenea sarcina de a ţine cronica
familiei. Îi revenea numele de Maharet o dată cu onoarea acestei funcţii; şi când
vârsta o impunea, vechea Maharet murea şi o tânără Maharet îi prelua rolul.
Astfel îmi găsisem şi eu un loc permanent în familie; eram cunoscută şi
cunoşteam dragostea familiei. Am devenit cea care scrie scrisori; binefăcătoarea,
unificatoa-rea, misterioasa, dar fidela vizitatoare care apărea când era vreo criză de
rezolvat sau vreo nedreptate de reparat. Deşi aveam, ca fiecare, o mie de pasiuni, deşi
trăiam timp de secole în ţări diferite, învăţând limbi diferite şi obiceiuri diferite şi
minunându-mă de infinita frumuseţe a lumii şi de puterile imaginaţiei umane, mă
întorceam totdeauna în sânul familiei, familia care mă cunoştea şi care conta pe