Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ne atârnam pletele pe fereastră să se caţere
bărbaţii
În dosul urechii, grădină de bucle.
Pe oricare deal un rege
al dealului. Noaptea firele erau smulse
din ţesătură. Destrămaţi, bărbaţii urlau.
Toţi aştrii se dezvăluiau. Noi stăpâneam
cuvântul.
STAN RICE
din "The Words Once"
Whiteboy (1976)
FĂPTURA care străbătea poteca abruptă şi înzăpezită atât de repede, încât
nimeni n-ar fi putut ţine pasul cu ea, era înaltă şi îmbrăcată în veşminte negre care nui
lăsau la vedere decât ochii.
Cerul înstelat n-avea aproape nici un nor în aerul rarefiat al înălţimilor Himalaiei,
iar în faţă, departe ― nici cu puterile ei nu putea calcula distanţa ― se contura, în
toată splendoarea sa, versantul masiv, gofrat, al Everestului, deasupra unei coroane de
nori albi turbulenţi. De câte ori se uita la el i se tăia respiraţia, nu numai pentru că era
atât de frumos, dar şi pentru că părea să păstreze înţelesuri profunde care, bineînţeles,
nu acolo se găseau.
Era oare vorba de veneraţie pentru acest masiv? Da, îl puteai venera fără grijă,
căci muntele n-avea să-ţi vorbească niciodată. Vântul şuierător care îi îngheţa pielea
nu era vocea cuiva şi nu exprima nimic. Dar măreţia aceasta întâmplătoare şi total
indiferentă o impresiona până la lacrimi.
Aceeaşi senzaţie i-o dădea şi imaginea pelerinilor care urcau coasta, mult mai jos,
ca nişte furnici înaintând pe poteca incredibil de îngustă. Credinţa lor oarbă o umplea
de tristeţe. Dar şi ea mergea tot spre acelaşi templu ascuns în munţi. Se îndrepta spre
acelaşi zeu abject şi amăgitor.
Suferea de frig. Faţa şi pleoapele îi erau acoperite de chiciură. I se lipise şi de
gene, în minuscule cristale. Fiecare pas printr-un vânt de o asemenea forţă era dificil
până şi pentru ea. N-ar fi putut să-i producă chiar durere sau moarte, era prea
vârstnică pentru asta. Suferinţa ei izvora din ceva mental. Se trăgea din
nemaipomenita trăinicie a forţelor naturii, din imaginea neschimbată, de ore întregi, a
zăpezilor imaculate, orbitor de albe.
N-avea importanţă. Acum câteva nopţi o trecuse un fior pe când străbătea una din
străzile pline de lume şi plină de mirosuri pestilenţiale din vechiul Delhi, iar de-atunci
se repeta obsedant, cam o dată pe oră, de parcă se cutremura miezul pământului.
În unele momente avea impresia clară că Mama şi Tata se trezeau la viaţă.
Undeva, departe, în cripta în care-i instalase iubitul ei Marius, Cei Ce Trebuie Păziţi,
în fine, se mişcaseră. Numai o reînviere de natura asta putea să propage un semnal
atât de puternic şi în acelaşi timp confuz: trebuie că Akasha si Enkil se ridicaseră din
oribila lor nemişcare de pe tronul pe care îl împărţeau de şase mii de ani.
Dar, fără îndoială, toate astea erau doar pură imaginaţie, ca şi cum ai fi cerut
muntelui să-ţi vorbească. Căci pentru ea aceşti străvechi părinţi ai tuturor băutorilor
de sânge nu erau doar o legendă. Ea îi văzuse cu ochii ei, nu ca numeroşi alţi urmaşi
ai lor. Ea devenise nemuritoare chiar pe pragul sanctuarului lor; se târâse în genunchi
şi-o atinsese pe Mamă; străpunsese suprafaţa aceea sclipitoare şi netedă ce fusese
cândva pielea ei şi supsese din şuvoiul de sânge sacru. Ce minune i se păruse chiar şi