Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Un val de nelinişte se răspândi în tăcere printre ceilalţi. Unde era sora mută? Care
era misterul?
― Da, spuse, Maharet, în afară de regină, de prinţ şi de sora mea. Da, numai noi
am mai rămas. Numai noi mai contăm, în orice caz. Făcu o pauză, să permită vorbelor
ei să îşi facă bine efectul. Privi cu blândeţe întreaga reuniune. Poate pe undeva
departe, continuă ea, mai sunt alţii ― dintre cei foarte vechi, care au preferat să nu se
amestece. Sau dintre cei pe care îi mai urmăreşte încă şi care sunt condamnaţi. Dar în
sensul puterii de decizie, de influenţă asupra destinului neamului nostru, de dorinţă de
a acţiona, nu mai suntem decât noi.
― Ce-i cu fiul meu? întrebă Gabrielle. Avea vocea plină de enervare, de emoţie,
într-un mod subtil cei prezenţi nu o interesau. Ar putea vreunul dintre voi să-mi spună
ce a făcut cu el şi unde se află? îşi plimbă privirea de la Maharet la Marius, fără frică,
dar disperată. Voi aveţi, cu siguranţă, suficientă putere ca să ştiţi unde e.
Asemănarea dintre ea şi Lestat îl impresiona pe Marius. De la ea moştenea Lestat
acea splendidă forţă, nu era nici o îndoială. Dar ea poseda un calm rece pe care Lestat
n-avea cum să-l înţeleagă vreodată.
― Este cu ea, cum ţi-am mai spus, îi răspunse Khayman cu o voce adâncă, fără
grabă. Dar dincolo de asta, ea nu ne permite să mai vedem.
Era evident că Gabrielle nu credea. Singura ei dorinţă era să plece, să-i
părăsească, să rămână singură. Pe ceilalţi, nimic nu i-ar fi smuls de la masa aceea. Dar
ea nu se simţea angajată cu nimic faţă de ceilalţi, era limpede.
― Permite-mi să-ţi explic un lucru, spuse Maharet, căci este de cea mai mare
importanţă. Mama este extrem de abilă în privinţa ascunderii gândurilor sale, de bună
seamă. Pe deasupra, noi, cei din timpurile foarte vechi, n-am putut niciodată comunica
telepatic nici cu Mama, nici cu Tata şi nici între noi. Suntem, pur şi simplu, prea
aproape de sursa care ne-a transformat în ce suntem azi. Suntem incapabili să vedem
sau să auzim ce gândesc cei apropiaţi, exact cum se întâmplă în cazul vostru între
novice şi iniţiator. Doar că, pe măsură ce-a trecut timpul şi au apărut tot mai mulţi
băutori de sânge, ei şi-au dezvoltat puterea de comunicare telepatică între ei, cum fiecare
dintre noi comunică dintotdeauna cu muritorii.
― Deci Akasha nu te-ar putea găsi nici pe tine, spuse Marius, nici pe Khayman...
dacă n-am fi noi prezenţi.
― Exact. Ea trebuie să scormonească în minţile celorlalţi ca să ne vadă. Iar noi
suntem obligaţi să facem acelaşi lucru ca să o vedem pe ea. Fireşte, percepem un
zgomot anume din când în când, când se apropie vreunul dintre cei foarte puternici,
un sunet care are de a face cu prezenţa unei enorme energii şi cu o respiraţie şi un
anume sânge.
― Aha, acesta era zgomotul, murmură încet Daniel. Sunetul acela îngrozitor şi
neîntrerupt.
― Dar nu ne putem ascunde nicăieri de ea? întrebă Eric. Noi, cei pe care ea îi
poate auzi şi vedea?
Era o voce foarte tânără, desigur, şi un accent neprecis, dar pronunţat, fiecare
vorbă fiind rostită cu grijă, cu o intonaţie superbă.
― Ştii bine că nu, răspunse Maharet, arătând că-şi pierde un pic răbdarea.
Pierdem timpul vorbind de ascuns. Sunteţi aici pentru că ori n-a putut, ori nu a vrut să
vă distrugă. Asta-i tot. Trebuie să continuăm.
― Sau pentru că n-a terminat încă... zise Eric dezgustat. N-a decis încă în mintea
ei infernală cine trebuie să moară şi cine trebuie să rămână în viaţă!
― După părerea mea, suntem în siguranţă aici, spuse Khayman. După câte ştiu,
regina a avut deja ocazia să-l distrugă pe fiecare dintre cei prezenţi.