Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Unele dintre ele erau ascunse în locuri absolut caraghioase. A descoperit, de pildă,
marele sigiliu ba în cana cu bere, ba în supă.
Nu îndrăznise să povestească întâmplările acestea regelui şi reginei. Era conştient
că lucrurile se întâmplau aşa din cauza spiritelor care ne protejau pe noi şi nu voia să
atragă asupra noastră o condamnare la moarte.
Aşa că a păstrat secretul acesta îngrozitor, numai că lucrurile continuau să se
înrăutăţească. Diverse obiecte decorative, la care ţinuse încă din copilărie, erau sparte
în bucăţi care-i picau apoi ca o ploaie în cap. Amuletele lui sacre erau aruncate la
privată; pereţii îi erau mânjiţi cu excremente.
Nu-şi mai putea suferi casa, dar îi îndemna pe sclavi să nu spună nimic nimănui,
iar când aceştia au început să-l părăsească de frică, s-a ocupat singur şi de toaleta proprie,
şi de măturat, ca un simplu servitor.
Acum se simţea tot timpul terorizat. Era ceva în casa lui. Îi simţea suflul pe
obraji. Din când în când, putea să jure că simţea împunsături ca de dinţi ascuţiţi.
În cele din urmă, a intrat într-o stare de disperare atât de profundă, încât a început
să-i vorbească acestei entităţi, să o roage să plece. Dar asta îi mărea parcă şi mai mult
puterile. O dată băgat în seamă, îşi dublase răutăţile. De pildă, îi golea punga de bani
pe podeaua de piatră şi făcea să zornăie monedele de aur toată noaptea. Sau îi răsturna
salteaua, de se trezea pe jos. Sau îi punea nisip în mâncare când întorcea capul.
Aşa au trecut şase luni de când plecasem noi din Egipt. Nu mai putea suporta.
Poate că noi eram de-acum în afara oricărei primejdii. Dar nu putea fi sigur şi n-avea
cui să se plângă, căci spiritul acela îi băgase spaima-n oase.
Apoi, o dată, la miezul nopţii, cum stătea întins, gândindu-se la ce s-ar mai putea
aştepta, căci spiritul se potolise, a auzit brusc mare gălăgie la uşa lui. S-a simţit
complet pierdut. Ştia că cel mai bun lucru era să nu răspundă la bătăile în uşă, căci nu
păreau produse de mâna unui om. Dar, până la urmă, n-a mai suportat. Şi-a spus
rugăciunile, apoi a deschis uşa. Ceea ce a văzut era grozăvia grozăviilor ― mumia
putrezită a tatălui lui, înfăşurată în cârpele acelea mizerabile, numai zdrenţe, proptită
de zidul grădinii.
Ştia, fireşte, că nu mai era viaţă în chipul acela smochinit şi nici în ochii morţi
care îl fixau. Ceva sau cineva dezgropase mumia din mormântul ei din deşert şi o adusese
aici. Acesta era trupul tatălui său, putrezit, urât mirositor; trupul tatălui, pe care,
după toate regulile sfinte, ar fi trebuit să-l consume chiar Khayman împreună cu fraţii
şi surorile lui în cadrul unui festin funerar, cum se cuvenea.
Khayman căzuse în genunchi în hotote de plâns, zbierând de-a dreptul. Apoi, sub
ochii lui neîncrezători, cadavrul s-a mişcat! A început să danseze! Membrele îi zburau
încolo şi-ncoace, zdrenţele bandajelor rupându-se şi mai tare, până ce Khayman a
trântit uşa şi s-a refugiat în casă. Dar cadavrul a venit să bată cu pumnul în uşă, cerând
să fie lăsat să intre.
Khayman a făcut apel la toţi zeii Egiptului să fie lăsat în pace de monstruozitatea
aceea. A chemat gărzile palatului, a chemat soldaţii regelui. L-a blestemat pe demon
şi i-a poruncit să plece; de furie, a început şi el să dea cu piciorul în obiecte şi să
arunce de colo până colo monedele de aur.
Tot palatul a venit în goană, traversând grădinile, până la casa lui Khayman. Dar
demonul şi-a multiplicat forţele, văzând că e băgat în seamă. Au început să zbârnâie
jaluzelele de la ferestre, apoi au fost smulse din balamale. Cele câteva mobile din casă
au început să ţopăie în toate direcţiile.
Acesta n-a fost decât începutul. În zori, când au venit preoţii să scoată demonul
din casă, s-a iscat un vânt puternic din deşert, aducând cu el torente de nisip orbitor.
Oriunde ar fi încercat să se ascundă Khayman, vântul venea după el; în fine, uitându-