Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Pe zidurile de cărămidă se căţăra caprifoiul înflorit, fosforescent în lumina lunii.
Din podeaua de gresie crescuse un imens copac, plin la rândul lui de flori căţărătoare,
împingând cu ramurile lui groase ultimele resturi de bârne care sprijiniseră cândva
acoperişul.
Ah, ce bine ar fi să rămânem aici pe veşnicie împreună! Tot restul să ni se şteargă
din minte. Nici moarte, nici crime.
Ea a oftat şi a spus:
― Aceasta este Împărăţia Cerurilor.
În micul sat de sub deal femeile îi fugăreau desculţe pe bărbaţi, cu bâte în mâini.
Preotul vrăjitor le blestemase după legea străveche când îl prinseseră în cimitir. Eu
părăsisem scena măcelului; mă urcasem de unul singur până în vârful dealului.
Fugisem mânios, incapabil să mai suport spectacolul.
Iar ea venise după mine, mă găsise între ruinele acestea, agăţându-mă de ceva
care pentru mine avea un sens. Străvechea poartă de fier, clopotul ruginit, stâlpii de
cărămidă acoperiţi de liane; lucruri făcute de mâna omului, care rezistaseră timpului.
Ah, ce-şi bătuse joc de mine!
Cu clopotul acela erau chemaţi sclavii, mi-a spus; aici fusese casa celor care
înroşiseră pământul acesta de sânge; de ce mă simţisem atât de rănit şi împins încoace
de imnurile sufletelor acelora simple care erau în extaz? Orice casă ca asta ar fi trebuit
să fie o ruină. Ne certasem pe cinste. Ne certasem cum se ceartă îndrăgostiţii.
― Asta-i ce doreşti? a întrebat. Să nu mai guşti niciodată sânge?
― Eram o fiinţă simplă, eram o primejdie pentru oameni, dar eram simplu.
Făceam ce aveam de făcut ca să rămân în viaţă.
― Ce să spun, mă înduioşezi. Ce gogoşi! Ce gogoşi! Cum să fac să pricepi? Cum
poţi să fii atât de orb? Atât de egoist?
Iar i-am zărit pe faţă fulgerul acela de durere care o umaniza. Am întins braţele
spre ea.
Am rămas îmbrăţişaţi ore în şir, cel puţin aşa mi s-a părut.
Totul era învăluit în pace, nemişcat; m-am întors de la marginea prăpastiei şi am
luat-o din nou în braţe. Am auzit-o spunând, în timp ce privea la norii falnici, prin
care luna îşi revărsa lumina-i stranie: "Aceasta e Împărăţia Cerurilor."
Nimic nu mai conta când, pur şi simplu, stăteam întinşi împreună sau ne aşezam
pe o bancă de piatră. Era cea mai pură fericire să o ţin în braţe, să o înlănţui. Băusem
din nou din acel nectar, nectarul ei, deşi îmi curgeau lacrimile pe obraji, deşi mă
gândeam doar cum mă dizolvam cu totul, ca o perlă într-un pahar de vin. Te-ai
terminat, diavole, asta e, nu mai exişti, ai dispărut în ea. Ai stat şi te-ai uitat la ei cum
mor; n-ai făcut nici un gest.
― Nu există viaţă fără de moarte, a şoptit ea. Eu sunt acuma calea, singura cale
de a păstra speranţa unei vieţi îrrcare să nu mai existe război.
I-am simţit buzele. M-am întrebat dacă o să mai am parte vreodată de ce îmi
oferise prima dată, în criptă? O să mai stăm vreodată înlănţuiţi ca atunci, sorbindu-ne
unul altuia sângele înfierbântat?
― Auzi cântecele din sat?
― Da.
― Ascultă după aceea zgomotele oraşului. Ai idee câte vieţi au fost secerate în
oraşul acela astă-seară? Câţi au fost masacraţi? Şi câţi vor continua să piară din
pricina violenţei bărbaţilor, dacă nu intervenim noi pentru a schimba destinul acestor
locuri? Dacă nu îi ajutăm să vadă lucrurile altfel? Ai idee de câtă vreme durează
războiul acesta?
În urmă cu câteva secole, pe vremea mea, aceasta fusese colonia cea mai bogată a