Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

posedaţi, nu se mai gândea decât rareori la Maharet şi la Marea Familie.
CÂND primise rangul de membru plin, Jesse era deja o somitate în privinţa
regulilor Ordinului, a procedurilor şi a protocolului anchetelor. În plus, ştia perfect
când şi cum să ajute poliţia în cazurile de crimă şi în ce fel să evite contactul cu presa.
Ajunsese, de asemenea, să poarte un respect deosebit Ordinului, care nu era o
organizaţie dogmatică. Nu impunea membrilor să creadă în vreo dogmă, ci doar să fie
cinstiţi şi extrem de prudenţi în mânuirea fenomenelor pe care le studiau.
Talamasca era interesată de repetiţii, de similitudini, de modele. Exista o
abundenţă de termeni, dar nu un vocabular rigid. Dosarele erau clasate în aşa fel, încât
să se poate face legături între ele în toate direcţiile cu putinţă.
Cu toate acestea, şi teoreticienii erau studiaţi. Jesse citise toate cărţile semnate de
marii detectivi ai supranaturalului, de medii sau cercetători în domeniul alienării
mentale. Studiase totul şi cercetase tot ce era legat de problemele ocultismului.
Adesea îi reveneau în minte sfaturile lui Maharet. Ceea ce-i spusese era adevărat.
Fantomele, spectrele, cei care citeau gândurile altora şi care mişcau obiecte fără să le
atingă erau fascinanţi doar pentru observatorii imediaţi. Pentru omenire însă, în sensul
cel mai larg al cuvântului, toate acestea nu însemnau mare lucru. Istoria omenirii nu
avea să fie zguduită de vreo mare descoperire în domeniul ocultului nici acum, nici
cândva în viitor.
Oricum, Jesse n-ar fi renunţat în ruptul capului la munca ei. Prinsese gustul
acestor emoţii, acestor secrete. Se afla în pântecele Ordinului şi, deşi se obişnuise cu
luxul din jurul ei ― dantelele vechi, patul cu baldachin, tacâmu-rile din argint curat,
maşina cu şofer, servitorii ― devenea din ce în ce mai sobră şi mai rezervată.
La treizeci de ani era o femeie palidă, fragilă, cu părul ca văpaia despărţit în două
de o cărare şi lăsat suficient de lung pe umeri, încât să n-o deranjeze. Nu se machia,
nu se parfuma şi nu purta nici o bijuterie, în afara brăţării celtice. Costumul ei obişnuit
se compunea dintr-o jachetă de caşmir, purtată cu pantaloni de stofă sau cu blugi, dacă
se găsea în America. Era cu toate acestea o persoană atrăgătoare, care îi cucerea pe
bărbaţi prea uşor chiar când n-avea nici o intenţie. Avea aventuri cu unii dintre ei, dar
acestea nu durau mult. Şi rareori aveau importanţă.
Cel mai mult contau prieteniile pe care le legase cu ceilalţi membri ai Ordinului;
toţi îi erau ca nişte fraţi sau surori. Erau extrem de ataşaţi unii de alţii. Atmosfera de
comunitate din jurul ei o încânta. La orice oră din noapte se putea coborî în salonul
veşnic luminat, unde se găseau întotdeauna câteva persoane treze, care citeau sau
stăteau de vorbă, înfruntându-se pe vreo temă sau alta fără să ridice glasul. Sau se
putea trece pe la bucătărie, unde bucătarul de noapte îţi putea prepara pe loc orice, un
mic dejun luat cu noaptea în cap sau o cină târzie, orice îţi doreai.
Jesse ar fi putut rămâne acolo până la sfârşitul zilelor. Ca şi ordinele catolice,
Talamasca se îngrijea de membrii în vârstă sau deveniţi infirmi. A muri în sânul
Ordinului însemna a muri înconjurat de tot luxul şi de toate îngrijirile medicale
imaginabile, a petrece ultimele clipe aşa cum doreai, singur în patul tău sau în
mijlocul prietenilor care te ţineau de mână, te mângâiau, te susţineau. Dacă voiai,
puteai să te duci să stai cu familia. Dar cei mai mulţi preferau să rămână acolo până la
moarte. Înmormântările erau demne şi fastuoase. La Talamasca moartea făcea parte
din viaţă. La fiecare înmormântare participa un mare număr de bărbaţi şi femei în
doliu.
Da, Jesse îşi găsise aici o familie. Dacă totul s-ar fi derulat normal, ar fi rămas cu
ei pentru totdeauna.