Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

algele moarte, care zăceau printre bucăţile de sticlă.
Chiar în puţinul timp de când îl priveam, rănile i se vindecau deja. Vânătăile
păreau să i se topească de pe faţă. Chipul îşi recăpăta trăsăturile normale. Piciorul i se
vindeca. Acum putea să se sprijine aproape total pe el. Furios, continua să fixeze
peştii albaştri cu dungi argintii. Apoi şi-a îndreptat privirea spre cer, încercând să
pătrundă dincolo de viforul care ştergea lumina stelelor. Şi-a scuturat crustele de
sânge din păr şi de pe obraji.
Mii de pagini fuseseră luate pe sus de vânt ― pagini de pergament vechi, hârtii
vechi, fragile. Ningea cu fulgi mari acum direct în salonul distrus. Marius şi-a luat un
vătrai de aramă drept baston şi a privit prin peretele găurit la cuşca în care urlau lupii
înfometaţi. Nu mai mâncaseră de când el, stăpânul lor, fusese îngropat sub gheţuri.
Ah, cunoşteam bine urletul lupilor. L-am auzit pe Santino vorbindu-i lui Marius,
încercând să-i spună că erau obligaţi să se grăbească, erau aşteptaţi, îi aştepta o femeie
în pădurea de sequoia, o femeie de vârsta Mamei, reuniunea nu putea să înceapă până
nu soseau şi ei. Prin mine a trecut un fior de alarmă. Ce-nsemna reuniunea asta?
Marius a înţeles, dar nu a răspuns. Îi asculta pe lupi. Pe lupi....
Zăpadă, lupi. Eu visam lupi. M-am simţit purtat în altă epocă, înapoi, prin propria
mea minte, în visurile şi amintirile mele. Haita de lupi alerga pe zăpada proaspăt
aşternută.
M-am văzut tânăr, când mă luptasem cu ei ― era haita de lupi care, în toiul iernii,
începuse să atace satul tatălui meu, cu două sute de ani în urmă. Mă revedeam, un
muritor ca oricare altul, atât de aproape de moarte de-i simţeam mirosul. Dar îi
doborâsem pe toţi, unul după altul. Ah, ce vigoare tinerească, ce brutalitate, ce
voluptate pură izvorând dintr-o viaţă netulburată de gânduri, irezistibilă! Sau, cel
puţin, aşa părea acum. Căci în momentul acela experienţa fusese teribilă, nu-i aşa?
Valea îngheţată, calul şi cîinii mei sfâsiaţi. Acum nu puteam face nimic altceva decât
să-mi amintesc, şi ah, să revăd zăpada acoperind munţii, munţii mei, pământul tatălui
meu.
Am deschis ochii. Mi-a dat drumul şi m-a împins niţel mai încolo. Pentru prima
oară am înţeles unde ne aflam. Nu în vreo noapte abstractă, ci chiar într-un loc real,
un loc care-mi aparţinuse cu adevărat chiar mie.
― Da, mi-a şoptit ea, uită-te bine în jur.
Am recunoscut imediat mirosul aerului iarna, iar pe măsură ce mi se limpezea
privirea am început să disting zidurile dărăpănate şi turnul.
― Asta-i casa tatălui meu, am şoptit. Castelul unde m-am născut.
Tăcere. Albeaţa zăpezii pe vechile pardoseli. Încăperea în care ne găseam fusese
holul cel mare de la intrare. Doamne, să-l văd ajuns o ruină; să ştiu că era aşa de
pustiu de atâta vreme. Vechile pietre păreau moi ca de argilă; uite, aici fusese masa,
masa cea mare şi lungă, făcută pe vremea cruciadelor; aici fusese gura şemineului,
acolo uşa din fată.
Ninsoarea se oprise. M-am uitat în sus şi am văzut stelele. Turnul îşi păstra forma
rotundă, înălţându-se la vreo cincizeci de metri deasupra acoperişului spart, deşi tot
restul era un soi de coajă despicată. Casa tatălui meu...
Cu pas uşor, s-a îndepărtat de mine, traversând podelele pe care sclipea zăpada, şi
a început să se învârtească lent, într-un cerc, cu capul dat pe spate, de parcă dansa.
Îmi vorbise deja mai devreme de bucuria de a se mişca, de a atinge lucrurile, de a
trece de pe tărâmul visurilor în lumea reală. Mie mi se tăia respiraţia privind-o. Avea
pe ea haine care nu denotau vreo epocă anume, o pelerină neagră de mătase, o rochie
cu falduri mătăsoase, care i se umfla uşor în jurul corpului ei subţire când se mişca.
De la începuturile istoriei femeile purtaseră astfel de veşminte şi le mai poartă şi-n