Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Încercând să scape prin fereastra-nchisă,
nu are habar de aşa ceva.
STAN RICE
Poem fără titlu
din
Pig's Progress (1976)
Daniel
UN LUNG hol circular; mulţimea se izbea ca o masă vîscoasă de zidurile
nevopsite. Adolescenţi în costume de strigoi năvăleau pe uşile din faţă; se formau cozi
la cumpărat peruci blonde, cape negre de satin; "Canini, cincizeci de cenţi perechea de
canini!" Programe lucioase. Oriunde se uita, feţe date cu pudră albă. Ochi machiaţi,
guri vopsite. Şi ici-colo, grupuri de femei şi de bărbaţi îmbrăcaţi în veritabile costume
din secolul ai nouăsprezecelea, cu machiaje şi peruci de toată frumuseţea.
O femeie îmbrăcată în rochie de catifea aruncă în aer o ploaie de boboci uscaţi de
trandafir. Pe faţa albită îşi pictase şiruri de lacrimi sângerii. Râsete.
Percepea mirosuri străine acum pentru el, iz de putregai; farduri grase, bere.
Inimile care băteau în piepturile din jur îi procurau o delicioasă senzaţie în timpanele
lui ultrasensibile.
Probabil că râsese tare, căci Armand îl ciupi de braţ.
― Daniel!
― Scuză-mă, şefu', murmură el.
Oricum, nimeni nu-i băga în seamă; toţi muritorii din jur erau deghizaţi; iar
Armand şi Daniel nu se deosebeau în nici un fel de ei, doi tineri palizi printre ceilalţi,
în pulovere negre, cu blugi, cu părul aproape complet acoperit de berete albastre de
marinar, cu ochelari negri la ochi.
― Şi-n definitiv, care-i problema? N-am şi eu voie să râd, mai ales acum că totul
e atât de amuzant?
Armand era preocupat; asculta din nou. Lui Daniel nu-i intra deloc în cap că avea
de ce să-i fie frică. Acum obţinuse ceea ce dorise. Nici unul dintre voi nu îmi este
frate şi soră!
Armand îi spusese mai devreme:
― Înveţi destul de repede.
Asta fusese în timpul vânătorii, a seducţiei, a uciderii, fluxul de sânge hrănindu-i
inima nesăţioasă. Dar se adaptase iute, situaţia asta nenaturală îi venea ca o mănuşă,
nu-i aşa, după prima crimă, când se arătase neîndemânatic şi tulburat la culme şi când
trecuse în câteva secunde de la sentimentul cutremurător de vinovăţie la extazul
sublim. Să bei viaţă cu înghiţituri lacome. Se trezise însetat.
Înainte cu o jumătate de oră îşi oferiseră o pereche de superbe adolescente în
clădirea abandonată a unei şcoli de lângă parc. În camerele acelea cu scânduri bătute
la ferestre se adăposteau tot felul de copii fugiţi de acasă care aveau cu ei doar câte un
sac de dormit şi câteva zdrenţe şi care se hrăneau cu resturi alimentare culese de la
centrul de strângere a gunoaielor de la Haight-Ashbury, preparate în gamelele lor
făcute din cutii de conserve. De data asta, nu-l mai mustrase deloc conştiinţa. Nu mai
exista decât setea, senzaţia din ce în ce mai limpede că uciderea era un act perfect şi
inevitabil şi magia amintirii gustului sublim al sângelui. Grăbeşte-te! Cu toate astea,