Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― Lestat!
― Încolăceşte-ţi braţele în jurul gâtului meu, i-am spus. Ţine-te bine. Mergem
spre apus, fireşte, apoi spre nord, mergem foarte departe, aşa că, poate, o să ne lăsăm
purtaţi de vânt o vreme. Acolo unde mergem mai e până să vină noaptea.
Vântul era rece ca gheţa. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta; dar el nu dădea nici
un semn că i-ar fi frig. Se uita pumai în sus, cum pătrundeam printre norii aceia plini
de umezeală.
Apoi a văzut stelele şi l-am simţit încordându-se. Faţa îi era perfect calmă, senină.
Dacă-i curgeau cumva lacrimi, vântul le usca imediat. Dacă avusese cumva vreo
temere, acum n-o mai simţea; era în extaz, privind în sus, înspre domul înstelat care
ne înconjura, iar luna plină era superbă şi sclipea deasupra nesfârşitului ţinut alb de
sub noi.
Nu era nici o nevoie să-i spun la ce să se uite sau ce să ţină minte. El ştia
întotdeauna chestiile astea. Cu ani în urmă, când îl metamorfozasem, dându-i Darul
Întunecat, nu-i explicasem nimic; în modul cel mai natural înţelesese totul de unul
singur. Mai târziu se plânsese însă că nu-i servisem de ghid. Nu îşi dăduse seama cât
era de inutil?
Dar mă cam lăsasem purtat alandala şi mental, şi fizic; îl simţeam cocoloşit,
dulce, fără greutate, lângă mine; era cea mai pură prezenţă a lui Louis, Louis îmi
aparţinea, era cu mine. Fără să reprezinte nici o povară.
Cu o infimă parte a minţii dirijam traiectoria, aşa cum învăţasem de la ea, dar îmi
treceau o mie de alte lucruri prin cap, de pildă că pe Louis îl văzusem pentru prima
dată într-o tavernă din port la New Orleans. Băuse prea mult, se bătuse cu alţii; iar eu
îl urmărisem prin noapte. În ultimele clipe, înainte de a-i da drumul din strânsoare, cu
ochii aproape închişi, mi-a şoptit: "Dar cine eşti?"
Am ştiut că-l voi căuta a doua zi la asfinţit, că o să-l găsesc chiar de-ar fi fost să
răscolesc tot oraşul pentru asta, deşi îl lăsasem atunci pe jumătate mort pe caldarâm.
Simţisem că nu mai pot trăi fără el, că trebuia să-mi aparţină. Exact cum simţeam de
fiecare dată când voiam ceva sau când doream să fac ceva anume.
Asta era problema mea şi nimic din ce-mi oferise ea ― nici suferinţa, nici
puterea, nici, în cele din urmă, groaza ― nu produseseră vreo schimbare în privinţa
aceasta în caracterul meu.
ŞASE KILOMETRI de Londra.
O oră după asfinţit. Eram întinşi amândoi în iarbă, în întunericul rece, sub un
stejar. Din marele conac din mijlocul parcului ne parvenea un pic de lumină, dar nu
prea multă. Ferestrele mici, înfundate adânc în zid, cu geamuri mate, erau parcă făcute
să reţină lumina înăuntru. Părea o vilă confortabilă, atrăgătoare, cu toţi pereţii
acoperiţi de rafturi cu cărţi, cu şemineuri în care licăreau focuri; fumul se ridica din
coşuri în întunericul plin de ceaţă.
Din când în când, pe drumul şerpuitor ce ducea de la intrarea principală, apărea
câte o maşină, măturând cu farurile ei faţada somptuoasă a vechii clădiri, luminând
garguile, arcadele grele de deasupra ferestrelor şi ciocanele grele, lustruite, de pe uşa
de la intrare.
Mi-au plăcut dintotdeauna vilele astea englezeşti, care umpleau tot peisajul. Nu-i
de mirare că spiritele celor morţi sunt incitate să le reviziteze.
Louis s-a ridicat brusc, s-a uitat în jur şi apoi şi-a scuturat cu grijă iarba de pe
haină. Dormise câteva ore bune, fireşte, pe aripile vântului, cum s-ar spune, ca şi prin
alte locuri unde ne odihnisem, aşteptând ca globul să îşi continue rotaţia.