Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

sângele lor ca o lipitoare.
Din mulţime s-au auzit ţipete, urlete, implorând milă. Din nou, Azim le-a spus să
facă linişte.
― Ce drept ai tu să-mi condamni cultul, a strigat el, îndreptând un deget spre noi,
tu care-ai stat nemişcată pe tronul tău de la începutul lumii!
― Lumea n-a început cu tine, frumosul meu blestemat, i-a răspuns Akasha. Când
ai apărut tu pe lume, eu eram deja străveche. Acum m-am ridicat şi am de gând să
domnesc aşa cum mi-a fost destinul. Tu vei pieri, drept lecţie pentru poporul tău. Vei
fi primul meu mare martir. A sosit clipa morţii!
El a încercat să se repeadă la ea. Eu am vrut să mă pun între ei, dar totul s-a
petrecut cu o repeziciune teribilă, încât nu s-a mai văzut nimic. Ea a găsit mijlocul de
a-l împinge înapoi în aşa fel, încât el a alunecat pe pardoseală şi aproape că s-a
răsturnat, apoi a reuşit să se echilibreze, în vreme ce i se rostogoleau ochii în cap.
Din gât i-a ieşit un soi de gîlgâială. Ardea. Hainele îi luaseră foc; se ridica fum
din el, un fum cenuşiu, subţire, ondulând prin aerul greu, iar mulţimea urla şi se
tânguia, retrăgându-se spre pereţi. El se tot răsucea din cauza focului care îl consuma;
apoi, brusc, cu privirea fixă, s-a ridicat şi s-a repezit iar cu mâinile întinse spre ea.
Am avut impresia că o s-o prindă, înainte ca ea să se hotărască să reacţioneze.
Am încercat să intervin, păşind în faţa ei, dar, cu un gest mic al mâinii drepte, m-a
împins printre muritorii din spate. Erau cu toţii pe jumătate goi şi se zbăteau nu cumva
să-i ating în vreme ce mă echilibram.
M-am răsucit şi l-am văzut la nici un metru de ea, rânjind, încercând să o atingă
peste cercul de forţă de netrecut care o înconjura.
― Pieri, blestematule! a strigat ea. (Eu mi-am astupat urechile.) Du-te în abisurile
pierzaniei. Le-am creat special pentru tine.
Lui Azim i-a explodat capul. Din craniul spart au ţâşnit flăcări galbene şi fum.
Ochii erau acum doar nişte cărbuni. Ca fulgerat, tot corpul a izbucnit în flăcări; totuşi,
căzând, a păstrat o formă umană, cu un pumn îndreptat spre ea, cu picioarele îndoite,
de parcă ar fi intenţionat să sară din nou. Apoi întreaga formă a dispărut într-o imensă
pală de foc portocalie.
Întreaga mulţime a fost cuprinsă de panică, la fel cum se întâmplase cu mulţimea
de spectatori de la concertul de rock în clipa în care izbucniseră primele incendii, iar
Gabrielle, Louis şi cu mine reuşisem să plecăm.
Totuşi, isteria de aici părea să atingă un paroxism mai primejdios. Oamenii se
striveau de sveltele coloane de marmură, încercând să se retragă din încăpere spre uşi.
Akasha a făcut un cerc complet, rochia rotindu-i-se în jur, ca un fulger negru şi
alb de mătase, iar de jur împrejur muritorii erau parcă apucaţi de mâini invizibile şi
aruncaţi pe jos. Trupurile se zvârcoleau în convulsii. Femeile, privind victimele
atinse, se văicăreau şi-şi smulgeau părul de disperare.
Mie mi-a trebuit un moment ca să mă dumiresc, ca să-mi dau seama că nu erau
ucişi decât bărbaţii. Dar nu prin foc. Le erau atacate în mod invizibil organele vitale.
Le ţâşnea sângele prin ochi şi prin urechi şi mureau. Câteva femei, înnebunite, s-au
repezit la ea, dar au murit instantaneu în acelaşi fel. Bărbaţii care o atacau erau pe dată
învinşi.
Apoi, direct în cap, i-am auzit vocea:
Ucide-i, Lestat. Omoară bărbaţii până la ultimul.
Eram paralizat. M-am postat lângă ea, nu cumva să o atingă cineva. Dar, oricum,
nu ar fi reuşit. Spectacolul depăşea orice coşmar, orice situaţie abominabilă la care
luasem parte vreodată în existenţa mea blestemată.
Deodată mi-a apărut drept în faţă, m-a luat de mâini. Vocea ei glacială, moale ca