Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

perfide. Nu ai cum să ajuţi aceste entităţi care încearcă să comunice cu tine, iar uneori
ceea ce vezi nu-i decât o fantomă fără viaţă, adică un ecou vizual al unei personalităţi
dispărute.
Să nu îţi fie frică de ele, dar nici nu le lăsa să-ţi consume timpul. Căci ele adoră
asta, imediat ce ştiu că le percepi. În privinţa lui Miriam, să-mi spui dacă mai apare.
Dar de vreme ce ai făcut ceea ce îţi recomanda, adică mi-ai scris, nu cred că va mai
considera necesar să revină. După toate probabilităţile, ea e deasupra tristelor
bufonerii prin care se manifestă cel mai adesea celelalte. Scrie-mi despre lucrurile
astea ori de câte ori te simţi înspăimântată. Dar încearcă să fii discretă cu ceilalţi. Cei
care nu le văd nu te vor crede niciodată.
Scrisoarea aceasta se dovedi o comoară nepreţuită pentru Jesse. Ani de-a rândul o
păstră în poşetă, o luă cu ea peste tot unde se ducea. Nu numai că Maharet o credea,
dar îi şi explicase cum să înţeleagă şi să se acomodeze cu puterile acestea care o
stânjeneau. Tot ce-i scrisese Maharet avea sens.
Jesse se mai sperie şi după aceea din când în când de duhuri; i se întâmpla chiar
să le mai povestească încă celor apropiaţi despre asta. Dar, în general, făcu ce-i
spusese Maharet şi nu se mai simţi opresată de aceste manifestări. Era ca şi cum se
retrăseseră într-o stare de veghe. Erau perioade când şi uita de ele.
Maharet îi scria din ce în ce mai des. Era confidenta şi prietena ei cea mai bună.
Când intră la colegiu, îşi dădu seama că mătuşa ei îi devenise prin scrisori mai
apropiată decât oricine altcineva. Şi ajunsese de mult la concluzia că nu se vor
cunoaşte niciodată în persoană.
Dar într-o seară, pe când era în anul trei la Universitatea Columbia, întorcându-se
acasă, găsise luminile aprinse, focul arzând în şemineu, iar în faţa lui, cu un vătrai în
mână, o femeie sveltă, înaltă, cu părul roşu.
Ce frumuseţe! Prima impresie copleşitoare asta fusese. Pudrată şi machiată cu
măiestrie, faţa avea o expresie orientală, dezminţită imediat de intensa strălucire a
ochilor verzi şi de părul roşu bogat curgându-i în valuri pe umeri.
― Scumpa mea, spusese femeia, eu sunt Maharet. Jesse se repezise să i se arunce
în braţe. Dar Maharet îi
oprise elanul, o ţinuse cu blândeţe la distanţă, ca să o privească mai bine. Apoi o
acoperise de sărutări, de parcă nu îndrăznea să o atingă în alt mod, o ţinea la distanţă,
de braţe, cu mânile înmănuşate. Jesse îşi amintea de momentul acela cu mare drag.
Jesse o mângâiase la rândul ei pe părul acela moale şi des. Semăna atât de tare cu al
ei.
― Tu eşti copilul meu, şoptise Maharet. Eşti tot ce mi-am dorit mai mult
vreodată. Nici nu poţi să ai idee ce fericită sunt.
În seara aceea Maharet i se păruse făcută din gheaţă şi foc. Avea o personalitate
extrem de puternică, dar purta în ea o imensă căldură. Deopotrivă suplă şi statuară, cu
talia minusculă, cu fustele ei vaporoase, cu pelerina lungă de stofă maro care parcă
plutea în jurul ei la fiecare mişcare, Maharet poseda o graţie misterioasă şi tulburătoare,
avea o aură ciudată, ca acele femei-manechin, care şi-au transformat corpul
într-o operă de artă.
Petrecuseră o noapte lungă în oraş; făcuseră turul galeriilor de artă, intraseră la un
teatru, apoi merseseră la un restaurant, târziu de tot, deşi Maharet nu voia să ia nimic.
Îi spusese că era prea emoţionată. Nici măcar mănuşile nu şi le scosese. Voia numai
să asculte ce-i povestea Jesse. Iar Jesse îi vorbise fără încetare, despre Universitatea
Columbia, despre lucrările ei de arheologie, despre visul de a face săpături în
Mesopotamia.