Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

― De cine? a spus ea, zâmbind. Tot nu înţelegi? Nu trebuie să mai cauţi cauza
lucrurilor. Eu sunt împlinirea celor scrise şi din momentul acesta voi fi şi cauza lor.
Nu mai există nimic şi nimeni care să-mi stea în cale, a mai spus, asprindu-i-se o clipă
chipul. A continuat apoi, după o mică ezitare: Vechile blesteme nu au nici un sens. In
izolarea în care mă aflam, am dobândit forţe pe care nimeni de pe lume nu le mai
atinge, nici o forţă a naturii nu mă poate distruge. Până şi cei din prima generaţie sunt
incapabili să o facă, chiar dacă uneltesc împotriva mea. Era scris să treacă toate
mileniile acestea şi-apoi să apari tu.
― Dar cu ce am schimbat eu starea de lucruri?
S-a apropiat un pas. M-a cuprins cu un braţ, care în clipa aceea părea moale, deşi
era tare ca piatra. Semănăm cu două fiinţe obişnuite, lipite una de alta, iar ea mi se
părea atât de neînchipuit de frumoasă, atât de pură şi de detaşată de lume. Iarăşi m-a
trecut un fior de dorinţă. Să mă aplec, să o sărut pe gât, să-i sorb sângele, ca şi cum aş
iubi mii de femei muritoare deodată, iar ea era zeiţa, era cea care poseda puteri
nemăsurate. Dorinţa urca în mine, mă ardea.
Iarăşi mi-a pus un deget pe buze, ca şi cum mi-ar fi spus să stau cuminte.
― Îţi aminteşti anii copilăriei aici? m-a întrebat. Adu-ţi aminte când îţi rugai
părinţii să te trimită la şcoala de la mănăstire. Îţi aminteşti ce te învăţau călugării?
Rugăciuni, imnuri... ore întregi le petreceai în bibliotecă, ore întregi în capelă,
rugându-te de unul singur.
― Sigur, mi-amintesc foarte bine.
Iar îmi dădeau lacrimile. Vedeam atât de bine totul, biblioteca monahală, pe
călugării care mă învăţau şi care credeau că o să fiu preot. Mi-am revăzut şi celula
rece, cu patul de scânduri; şi biserica, şi grădina învăluită în umbre roşietice; Doamne,
n-aveam deloc chef să-mi amintesc de anii aceia! Dar sunt unele lucruri care nu se
uită niciodată.
― Ţi-aminteşti de dimineaţa când ai intrat în capelă, a continuat ea, şi ai
îngenuncheat pe pardoseala de marmură, ai întins braţele în forma crucii şi l-ai rugat
pe Dumnezeu să te facă bun?
― Da, bun...
Acum amărăciunea se auzea în glasul meu.
― I-ai promis să suferi martiriul dacă-i necesar; orice chinuri, nu conta, doar să
fii bun.
― Da, îmi amintesc.
Parcă vedeam statuile sfinţilor, parcă auzeam imnurile care-mi rupeau inima. Miaminteam
de dimineaţa când veniseră după mine fraţii mei să mă ia acasă, când îi
rugasem în genunchi să mă lase să rămân.
― Iar mai târziu, când îţi pierduseşi inocenţa, când ai pornit la drum spre Paris,
acelaşi lucru doreai; până şi când dansai, şi cântai pentru publicul din teatrul de pe
bulevard, tot să fii bun îţi doreai.
― Aşa e, am spus după o mică ezitare. Era un lucru bun să le ofer puţină plăcere,
o vreme chiar numai asta am făcut.
― Da, plăcere, a şoptit ea.
― Nu am fost niciodată în stare să-i explic prietenului meu, Nicolas, ştii... ce
important era să crezi în conceptul de bine, chiar dacă e inventat de noi. De fapt, nu-l
inventăm noi. El există, nu-i aşa?
― Ah, da, există, a spus ea. El există prin voinţa noastră.
Câtă tristeţe! Nici nu mai puteam vorbi. Mă uitam cum cădea zăpada. Am luat-o
de mână şi i-am simţit buzele pe obraz.
― Tu pentru mine ai venit pe lume, prinţul meu, mi-a spus. Ai fost pus la