Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

prindeau în mod foarte curios viaţă. Vechiul telefon negru din hol avea acum linia
tăiată. Era obligată să iasă din casă pentru a-i telefona lui David, şi asta o enerva. Voia
să-i povestească totul imediat.
Dar nu ieşi. Dimpotrivă, rămase pe gânduri în salon ore în şir, simţind fierbinţeala
razelor de soare care băteau pe parchet, ascultând cum scârţâia întreaga clădire. O
casă de vârsta asta nu poate fi liniştită niciodată, nu în climatul acela umed. Dădea
impresia că trăieşte. Pe-aici fantome nu erau, oricum, nu vedea nici una. Totuşi, navea
nici impresia că ar fi singură. Dimpotrivă, parcă o înconjura o căldură. Cineva
parcă o împinse brusc, să o trezească. Nu, i se păruse numai. Nu-i nimeni pe-aici în
afară de ea. O pendulă bătând ora patru....
A doua zi închine o maşină de dezlipit tapetul la abur şi se puse pe lucru în
celelalte camere. Voia să dea de tapetul original pentru a determina data, dar, de fapt,
căuta ceva anume. De undeva, din apropiere, se auzea cântecul unui canar, poate din
vreun alt apartament, poate din vreun magazin, trilurile lui îi distrăgeau atenţia. Erau
minunate. Nu uita de canar, că altfel o să moară. Din nou, adormi.
Se trezi târziu, după căderea întunericului. Auzea de undeva de pe aproape
acordurile unui clavecin. Rămase îndelung să le asculte înainte de a deschide ochii.
Era Mozart, cântat foarte rapid. Prea rapid, dar ce măiestrie! O cascadă de note, o
virtuozitate uimitoare. În final, se forţă să se ridice, să aprindă lumina de sus şi să
bage din nou în priză maşina de dezlipit.
Maşina era grea; stropii de apă fierbinte i se prelingeau pe braţ. În fiecare cameră
reuşise să smulgă câte o fâşie de tapet până la peretele de origine, apoi trecuse la
următoarea. Dar bâzâitul monoton al maşinii o enerva. Parcă distingea glasuri în
bâzâitul acela ― oameni care râdeau, care vorbeau între ei, cineva parcă insista,
şoptind ceva în franţuzeşte, se auzea şi plânsul unui copil ― sau poate era o femeie?
Opri maşina. Nu se mai auzea nimic. Era o iluzie auditivă produsă de zgomotul
acela care se plimba prin camerele goale.
Îşi reluă lucrul fără să aibă conştiinţa timpului trecut sau a faptului că nu
mâncase, sau că i se făcea iar somn. Continuă lucrul la tapet cu maşina aceea grea
până ce dădu brusc de ceea ce căutase: în dormitorul din mijloc era pictată o frescă
direct pe perete.
Un moment rămase nemişcată de emoţie. Apoi continuă să lucreze cu frenezie.
Da, era chiar fresca cu "pădurea fermecată" pe care o comandase Lestat pentru
Claudia. Cu mişcări rapide, reuşi să scoată la iveală alte şi alte părţi din ea.
"Inorogi şi păsări aurii, şi copaci încărcaţi de fructe, cu crengile aplecate deasupra
pâraielor strălucitoare." Era exact cum o descrisese Louis. În cele din urmă, reuşi să
scoată la lumină o mare parte din fresca aceea care se întindea pe toţi pereţii. Aceasta
fusese camera Claudiei, fără nici o îndoială. O apucă ameţeala. Nu se mai ţinea pe
picioare din cauza foamei. Se uită la ceas. Unu noaptea.
Ora unu! Rămăsese aici jumătate din noapte. Ar trebui să plece imediat! Era
prima dată în toţi aceşti ani că nu respecta o regulă!
Dar nu se putu hotărî să se mişte. Se simţea extrem de obosită, chit că emoţia era
imensă. Era sprijinită de placa de marmură a şemineului, iar lumina de la becul din
plafon era lugubră, şi o. durea atât de tare capul. Totuşi, continuă să stea cu ochii
aţintiţi la păsările aurite, la floricelele desenate cu precizie, la acei copaci minunaţi.
Cerul era pictat într-o culoare roşietică, dar era lună plină, soarele fiind absent, şi pe
cer era o puzderie de steluţe. La vârfurile stelelor încă se mai distingeau bucăţele de
argint fasonat.
Trecând în revistă imaginile, ajunse să vadă şi un zid de piatră pictat într-un colţ.
În spatele lui se zărea un castel. Ce plăcut ar fi fost să o iei la plimbare prin pădure