Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Mie mi se dau ordine, nu răspunsuri, prietene. Misiunea mea de azi e să supravieţuiesc
în noaptea asta şi să o pun pe Jessica la adăpost, scoţând-o de aici.
Khayman ar fi vrut să insiste, să-i ceară răspunsurile. Dar nu făcu nici una, nici
alta. Simţea o schimbare uşoară, subtilă, în atmosfera din jur, o modificare infimă, dar
netă, pe care n-o putea atribui nici mişcării, nici sunetelor.
Venea regina. Se apropia de sală. Avu impresia că se detaşează de propriul corp
ca să asculte mai bine; da, ea era. Toate sunetele nopţii se amestecau tulburându-l, dar
captă totuşi unda aceea sonoră; era imposibil de deghizat sunetul acesta scăzut, dar
distinct, venind de la respiraţia ei, de la bătăile inimii, de la forţa pe care o degaja
deplasarea ei ameţitoare prin spaţiu la o viteză supranaturală, cauzând coliziunea
inevitabilă a vizibilului şi a invizibilului.
Mael o simţi de asemenea; la fel şi Armand. Până şi novicele de lângă Armand
resimţi ceva, deşi mulţi alţii de prin jur nu o sesizară. Şi printre muritori erau unii mai
receptivi care păreau să fi simţit ceva ce-i tulburase.
― Trebuie să te părăsesc, prietene, spuse Khayman. Aminteşte-ţi sfatul meu.
Era cu neputinţă de spus mai mult.
Ea ajunsese foarte aproape. Fără îndoială, cerceta gândurile tuturor; asculta.
Simţi o primă dorinţă irezistibilă de a o vedea, de a căuta la rândul lui imaginea ei
în minţile nefericiţilor de afară ai căror ochi trecuseră peste ea.
― La revedere, prietene, spuse eh E mai bine să ne separăm.
Mael îl privi consternat. Mai încolo, Armand îl luase pe Daniel pe după umeri şişi
făcea loc să iasă din mulţime.
În sală se stinseră brusc toate luminile; o clipă Khayman se gândi că tot ea era de
vină, că ora judecăţii sosise.
Dar copiii muritori din jurul lui cunoşteau ritualul, începea concertul! Toată
lumea izbucni în urlete, în urale, toţi băteau din picioare. În fine, totul se transformă
într-un soi de muget colectiv. Simţea cum tremură podelele.
Mici flăcărui ţâşniră din întuneric, muritorii aprindeau beţe de chibrit sau brichete
cu gaz. Şi, din nou, în această iluminaţie difuză se profilau miile de forme în mişcare.
Strigătele se amestecau într-un fel de cor din toate direcţiile.
― Nu sunt un laş, şopti brusc Mael, de parcă nu era în stare să rămână tăcut.
Îl apucă pe Khayman de braţ, apoi îi dădu drumul, de parcă tăria cărnii lui îl
îngreţoşa.
― Ştiu, spuse Khayman.
― Ajută-mă. Ajut-o pe Jessica.
― Nu-i mai pronunţa numele din nou. Nu sta pe lângă ea, cum ţi-am spus. A
reînceput războiul, druidule. Îţi aminteşti? Lupta trebuie dusă cu viclenie, nu cu furie.
Stai printre muritori. Am să te ajut dacă şi când o să pot.
Avea atâtea alte lucruri de spus! Spune-mi unde-i Maharet, de pildă! Dar acum
era prea târziu pentru asta. Se întoarse şi înainta iute pe intervalul dintre rânduri până
ajunse la un cerc liber, la capătul unor trepte de ciment.
Jos, pe scena neluminată, îşi făcură apariţia muzicanţii muritori, sărind peste
difuzoare şi cabluri electrice şi luându-şi instrumentele depuse pe jos.
Lestat ieşi cu paşi hotărâţi de după cortină, cu o capă neagră fluturându-i în jurul
trupului, şi se apropie de rampă. La nici doi metri de Jesse, se opri cu microfonul în
mână.
Mulţimea urla în extaz. Se auzeau aplauze, fluierături, tropăituri, era un zgomot
infernal, aşa cum Khayman nu mai auzise niciodată. Râse fără să vrea de frenezia
aceea absurdă şi de micuţa siluetă de-acolo de jos, de pe scenă, care iubea, din tot
sufletul, nebunia asta şi care, la rândul lui râdea, o dată cu Khayman.