Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

şi să se pună la dispoziţia ei, dacă aceasta îi era dorinţa.
Pe măsură ce şedinţa continua, o schimbare profundă se petrecea cu Akasha.
Trecuse de la bucurie la suspiciune, apoi la nefericire. Duhurile nu-i comunicau nimic
altceva decât ceea ce îi spusesem deja noi.
"Ce credeţi despre viaţa de după moarte?" a mai întrebat. Când duhurile i-au
răspuns că sufletele morţilor ori rătăcesc de colo-colo în jurul pământului, tulburate şi
în suferinţă, ori se îndepărtează şi nu se mai întorc niciodată, s-a arătat cumplit de
dezamăgită. I s-a întunecat privirea. Nu mai avea chef să pună nici o întrebare. Când
le-a întrebat ce se întâmpla cu cei ce duseseră o viaţă criminală, spre deosebire de cei
care avuseseră o viaţă bună, duhurile n-au răspuns. Nu înţelegeau noţiunile.
Totuşi, nu se potolea. Noi am simţit că duhurile se cam plictisiseră şi începeau să
se joace cu ea de-acuma; răspunsurile lor începuseră să fie din ce în ce mai absurde.
"Care-i voinţa zeilor?" a întrebat ea. "Să cântaţi fără încetare, au răspuns duhurile.
Asta ne place cel mai mult."
Deodată, Amel cel rău, mândru de ce făcuse mai înainte cu colierul, i-a aruncat la
picioare un alt colier, plin de giuvaeruri. De data aceasta, Akasha s-a tras înapoi
îngrozită.
Noi ne-am dat seama imediat de ce. Aparţinuse mamei ei şi fusese îngropat o dată
cu ea la Uruk; iar Amel, fiind doar duh, nu putuse să îşi imagineze cât de bizar şi de
lipsit de gust putea să pară acest gest de a i-l aduce. Nici acum nu-şi dădea seama. El
văzuse în mintea Akashei colierul acesta când vorbise de celălalt. Pe acesta de ce nu-l
dorea? Nu-i mai plăceau colierele?
Mekare i-a explicat lui Amel că nu-i făcuse plăcere. Era un miracol de prost gust.
N-ar face el mai bine să aştepte poruncile ei, căci ea înţelegea ce-i plăcea reginei, iar
el nu.
Dar era prea târziu. Cu regina se petrecuse ceva irevocabil. Fusese de două ori
martora puterilor duhurilor, auzise şi adevăruri, şi prostii care însă nu se puteau
compara cu frumuseţea mitologiei despre zeii ei, în care se forţase dintotdeauna să
creadă. Duhurile îi distrugeau credinţa aceasta fragilă. Cum avea ea să mai scape de
scepticismul negru din sufletul ei dacă aceste demonstraţii continuau?
S-a aplecat şi a cules de jos colierul de pietre preţioase scos din mormântul
mamei ei. "Cum a fost luat colierul de unde era?" a întrebat ea. Dar se vedea că
întreabă doar de formă. Ştia dinainte că va obţine acelaşi gen de răspuns de care
avusese parte de la sosirea noastră. Era înspăimântată.
Cu toate acestea, eu m-am apucat să-i explic; m-a ascultat până la capăt. I-am
explicat cum duhurile ne citeau gândurile. Ele erau enorme şi puternice. Nici nu ne
puteam imagina cât erau de mari şi cât de iute se puteau deplasa ― cu viteza
gândului. Când Akasha formulase un gând despre colierul acela, spiritul îl şi văzuse;
instantaneu, pornise să-l caute, gândindu-se că, dacă i-a făcut plăcere să capete unul, o
să-i facă plăcere şi al doilea. Că-l descoperise în mormântul mamei ei şi că i-l adusese
pătrunzând acolo, poate, printr-o mică deschizătură, căci e absurd să-ţi imaginezi că ar
fi putut trece prin piatră. Ar fi ridicol.
Tot explicându-i toate acestea, mi-am dat seama eu însămi care era, de fapt,
adevărul. Colierul fusese furat de pe corpul mamei Akashei, poate chiar de către tatăl
ei. Nu ajunsese niciodată să fie îngropat o dată cu corpul mamei. De aceea îl găsise
Amel. Poate că fusese furat chiar de un preot. Sau, cel puţin, aşa i se păruse Akashei,
care ţinea acum colierul în mână. Simţea numai ură pentru spiritul acesta care o
făcuse să afle un lucru atât de oribil.
Pe scurt, toate iluziile acestei femei se prăbuşiseră; îi rămânea doar adevărul steril
pe care-l bănuise dintotdeauna. Pusese întrebări puterilor supranaturale, o iniţiativă nu