Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

plicabilă exactitate, pentru ca apoi, imediat ce devenea conştientă de ce cânta, să nu
mai nimerească nici o notă.
Ar fi putut să adoarmă pe malul pârâului, legănată de sunetele dulci venind din
pădure, ca în aşa-zisa amintire de ani şi ani în urmă.
Verdele viu al arţarilor te orbea când capta rarele raze de soare. Arborii de
sequoia păreau monstruoşi în liniştea aceea neîntreruptă. Ca nişte mamuţi, indiferenţi,
ridicându-şi corolele la sute de metri, atingând cerul cu dantelele întunecate ale
frunzelor lor.
Şi ştia cât de obositor va fi concertul lui Lestat astă-seară, în urletele
admiratorilor. Dar îi era frică să nu reînceapă coşmarul cu gemenele dacă se culca.
PÂNĂ la urmă, se întorsese acasă şi luase trandafirii şi scrisoarea cu ea. Se
dusese în vechea ei cameră. Era ora trei. Cine răsucea ceasurile în casa asta, de
măsurau în continuare timpul? Visul cu gemenele o pândea. Dar era prea obosită ca să
se mai lupte cu somnul. Locul îi părea minunat. Aici nu erau fantome de genul celor
cu care avusese de-atâtea ori de a face în munca ei. Doar pace. Se întinsese în vechiul
pat atârnat de tavan, peste cuvertura pe care ea însăşi o făcuse în vara aceea cu
ajutorul lui Maharet. Şi somnul venise ― şi o dată cu el, visul.
ACUM îi mai rămâneau două ore ca să ajungă la San Francisco, dar trebuia mai
întâi să plece din casă, poate iarăşi plângând. Se căută în buzunare. Avea paşaportul,
actele, banii, cheile.
Îşi luă poşeta de piele, îi trecu bareta pe umăr, apoi se grăbi prin lungul culoar
către scară. Întunericul se lăsa iute, iar când cuprindea pădurea, înăuntru nu se mai
vedea nimic.
În holul cel mare de la intrare încă mai pătrundea un pic de soare când ajunse
acolo. Prin ferestrele dinspre apus intrau câteva raze lungi în care plutea praful şi
iluminau marea tapiserie de pe perete.
Jesse îşi ţinu respiraţia, uitându-se încă o dată la ea. Era tapiseria ei preferată, din
cauza complexităţii, a mărimii, întâi dădea impresia că nu era decât o masă de pete
întâmplătoare, apoi, încetul cu încetul, se distingea un peisaj împădurit. O clipă-l
vedeai, apoi nu. Aşa i se întâmplase de o mie de ori şi în vara aceea când, ameţită de
atâta vin, se tot plimbase prin faţa ei; ba pierdea desenul, ba îl regăsea: munţii,
pădurea, micul sat din valea verde.
"Îmi pare rău, Maharet", şopti ea din nou. Trebuia să plece. Călătoria ei se
apropia de sfârşit.
Dar cum întoarse privirea, ceva din cuvertura făcută din petice îi atrase atenţia. Se
uită din nou, studie din nou totul. Nu erau acolo nişte siluete pe care nu le mai observase
niciodată? Iar nu mai vedea decât o grămadă de petice cusute unul lângă altul.
Apoi, încet, reapăru coasta muntelui, măslinii, în fine acoperişurile caselor din sat,
care nu erau decât nişte colibe gălbui împrăştiate prin fundul neted al văii. Dar
siluetele? Nu le mai găsea. Dar când întoarse capul din nou le zări iar cu coada
ochiului: două femei minuscule cu părul roşu, îmbrăţişate!
Lent, aproape cu prudenţă, se întoarse cu faţa la tapiserie, îi stătea inima în loc.
Da, acolo. Nu cumva era tot o iluzie?
Traversă camera până ce ajunse chiar lângă peretele cu tapiseria. Întinse mâna şi
o atinse. Da, fiecare dintre micile păpuşi de cârpă avea nasturi verzi drept ochi, câte
un nas cusut cu grijă şi câte o gură roşie! Iar părul, părul era din fir roşu, căzând în