Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

proaspete şi mai fragile.
Puteai cumpăra orice pe Insula Nopţii: diamante, Coca-cola, cărţi, piane,
papagali, haine făcute de croitorii cei mai la modă, păpuşi de porţelan. Aveai la
dispoziţie cele mai fine mâncăruri din lume. În cinematografe se dădeau cinci filme pe
noapte. Găseai aici tweed englezesc şi pielărie spaniolă, mătăsuri indiene, covoare
chinezeşti, argintărie, cornete cu îngheţată şi vată de zahăr, porţelanuri fine şi pantofi
italieneşti.
Sau puteai să trăieşti alături de lumea asta, în cel mai secret lux, intrând şi ieşind
din vârtej după cum aveai chef.
― Toate sunt ale tale, Daniel, spusese Armand, mişcându-se lent prin camerele
spaţioase, aerisite, din propria lor Vilă a Misterelor, care se-ntindea pe trei etaje ―
plus pivniţe interzise lui Daniel. Ferestrele erau deschise şi de la ele se vedea
ghirlanda de lumini a coastei la Miami şi norii albicioşi sus pe cer.
Era somptuos amestecul acesta de nou şi vechi. Uşile ascensoarelor se deschideau
fără zgomot direct în saloanele dreptunghiulare pline de tapiserii medievale şi de
candelabre antice; enorme ecrane de televizor se aprindeau în toate camerele.
Apartamentul lui Daniel avea pereţii plini de picturi renascentiste, iar pe jos erau
covoare persane. Tot ce era mai frumos din şcoala veneţiană se găsea în biroul lui
Armand, cu covoare albe pe podele, dar tot acolo erau şi uriaşele calculatoare,
intercomuri, ecranele monitoarelor. Primeau cărţi, reviste şi ziare din lumea întreagă.
― Asta e casa ta, Daniel.
Şi aşa fusese, Daniel o iubise, trebuia să o recunoască, iar ceea ce iubea chiar mai
mult era libertatea, puterea şi luxul care-l aşteptau oriunde mergea.
Împreună cu Armand fusese în adâncul junglei centr-americane la miezul nopţii,
să vadă ruinele maiaşe; urcaseră pe versantul Annapurnei să vadă din depărtare piscul
sub lumina lunii. Se plimbaseră împreună, la întâmplare, pe străzile aglomerate din
Tokio, din Bangkok şi Cairo sau din Damasc, Lima, Rio şi Katmandu. Ziua, Daniel se
lăfăia în luxul celor mai bune hoteluri locale; noaptea o lua razna, fără frică, lângă
Armand.
Din când în când, iluzia vieţii civilizate era ruptă. Uneori, cine ştie prin ce colţ de
lume, Armand intuia prezenţa altor vampiri. Îi explica lui Daniel că-l acoperea cu un
scut nevăzut, dar era totuşi îngrijorat. Îi ordona să stea numai pe lângă el.
― Fă-mă ca tine şi n-o să mai ai a te teme pentru mine.
― Nu-ţi dai seama ce spui, răspundea Armand. Acum eşti doar o faţă anonimă,
ca oricare alta, printre miliardele de muritori. Dacă ai face parte dintre noi, ai străluci
ca o lumânare în întuneric. Daniel nu putea să accepte. Te-ar repera fără nici un efort,
continua Armand. Se înfuriase, dar nu contra lui Daniel. Adevărul e că nu-i făcea nici
o plăcere, niciodată, să vorbească despre morţii în viaţă. Nu-ţi dai seama că cei
străvechi îi distrug sistematic pe cei noi? îi pusese el întrebarea. Pe asta nu ţi-a
explicat-o dragul tău Louis? Asta fac chiar şi eu prin toate locurile pe unde ne
instalăm ― curăţ terenul de toată viermuiala asta, îi extermin pe toţi cei tineri. Dar
nici eu nu sunt invincibil. Se oprise parcă nehotărât dacă să mai continue. Iar apoi: Mă
port ca orice animal de pradă. Am şi eu duşmanii mei, care sunt mai vârstnici şi mai
puternici şi care m-ar distruge imediat dacă asta ar prezenta vreun interes pentru ei,
sunt convins.
― Mai vârstnici decât tine? Dar eu credeam că tu eşti cel mai vârstnic, spusese
Daniel.
Nu mai vorbiseră de ani de zile despre Interviu cu un Vampir. De fapt, nu
discutaseră despre detaliile din carte niciodată.
― Nu, nici gând, nu sunt eu cel mai vârstnic, răspunsese Armand. Părea uşor