Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

dragostea pe care o nutrea pentru femeia aceasta, pentru Jessica, îi exacerba frica
pentru propria lui persoană. El cunoştea dimensiunile dezastrului, ştia de distrugerea
tuturor băutorilor de sânge de pe toate continentele, în afară de câţiva, majoritatea
aflându-se chiar în sală şi neavând măcar idee de primejdia care-i pândea.
Cunoştea şi visele despre gemene, dar nu le înţelegea. La urma urmelor, el nu
cunoscuse niciodată două gemene roşcate; una singură îi stăpânise existenţa cu
frumuseţea ei. Din nou, lui Khayman îi apăru Maharet, o imagine rătăcitoare, cu ochi
obosiţi, foare umani, decorând o faţă ca o mască de porţelan: Mael, te implor, nu-mi
mai pune întrebări. Fă ce ţi-am spus.
Linişte. Brusc, uriaşul îşi dădu seama că e sub observaţie. Cu o tresărire, îşi
plimbă ochii în jur ca să localizeze sursa intruziunii.
Pronunţarea numelui era de vină, cum se întâmplă adesea. Nordicul se simţise
numit, recunoscut. Khayman fusese izbit imediat de nume, făcuse repede legătura cu
personajul Mael din cartea lui Lestat. Fără îndoială că era una şi aceeaşi persoană:
acesta era preotul druid care-l atrăsese pe Marius în poiana sacră, unde zeul sângelui îl
transformase într-unui din aceeaşi speţă şi îl trimisese apoi în Egipt să dea de Mamă şi
de Tată.
Da, era acelaşi Mael. Care acum era furios că fusese recunoscut.
După acest prim spasm de furie, toate gândurile şi emoţiile lui dispărură. O
ameţitoare demonstraţie de forţă, fu obligat să admită Khayman. Se relaxă. Dar creatura
nu reuşea să-l descopere. Recunoscu cel puţin vreo douăzeci de feţe palide în
public, dar nu pe Khayman.
Între timp, întreprinzătoarea Jessica reuşise să ajungă la destinaţia dorită.
Aplecându-se, se strecurase printre motocicliştii aceia uriaşi care pretindeau locurile
din faţa scenei, de parcă tot spaţiul acela le aparţinea, şi reuşise să se agate de
marginea rampei.
Îi sclipi pe braţ o brăţară de argint. Fulgerul acela luminos îl atinse probabil pe
Mael drept în inimă, câ un pumnal, căci în clipa aceea toată dragostea pentru ea şi
toate gândurile lui redeveniră penetrabile.
Tipul ăsta o să piară dacă nu se înţelepţeşte, se gândi Khayman. Fusese, fără
îndoială, instruit de Maharet, poate că se şi hrănise cu sângele ei de o putere extremă,
dar avea o inimă indisciplinată şi un temperament greu de stăpânit, asta era limpede.
Apoi, la câţiva paşi în spatele lui Jesse, printre zgomotele şi culorile ameţitoare,
Khayman descoperi un alt personaj misterios, mult mai tânăr decât colosul de Mael,
dar aproape la fel de puternic în felul lui.
Khayman îi căută numele, dar tipul îşi ascundea perfect gândurile;nu se putea citi
în mintea lui nici cea mai mică urmă de personalitate. Fusese doar adolescent la
moarte, cu un păr lins, şaten-roşcat, cu ochii parcă prea mari pentru faţa lui. Dar,
brusc, îi detecta cu uşurinţă numele, culegându-l din gândurile lui Daniel, novicele
abia format, care stătea lângă el. Armand. Iar novicele, Daniel, de-abia murise. Toate
moleculele corpului său erau cuprinse de frenezia diavolească a invizibilelor
transformări chimice.
Khayman fu pe dată sedus de Armand. Cu siguranţă, era acelaşi Armand despre
care scriseseră atât Louis cât şi Lestat ― nemuritorul cu trup de adolescent Asta
însemna că n-avea mai mult de vreo cinci sute de ani, dar îşi făurise o superbă armură
pentru toate gândurile. Era iscusit, calculat, dar îi lipsea flerul ― o căutate care se
vedea de la distanţă, dacă exista. În momentul de faţă, simţind fără nici un dubiu că
era observat, întoarse ochii aceia mari şi blânzi în sus şi instantaneu se uită în cei ai lui
Khayman.
"Nu vă vreau răul, nici ţie, nici novicelui tău, rosti din buze Khayman, în aşa fel