Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ajutorul meu.
Nicicând, de-a lungul acestor secole şi milenii care treceau, nu m-ara vârât în
pământ ca atâţia dintre voi, niciodată nu am avut de înfruntat nebunia sau pierderea
memoriei, atât de comune printre cei vârstnici, care adesea deveneau statui, ca Mama
şi ca Tata, îngropaţi în ţărână. N-a trecut nici o noapte de la începutul începuturilor în
care să nu deschid ochii, să nu-mi ştiu numele sau să nu mă uit în jur, recunoscând
lumea şi continuându-mi firul vieţii.
Totuşi, şi pe mine mă pândea nebunia. Mă copleşea uneori dorinţa de a lăsa totul.
N-am fost scutită nici de suferinţele cele mai amare, nici de derută în faţa misterelor
universului, nici de durere.
Mă ţinea însă în viaţă sarcina de a continua cronica familiei; aveam un interes
direct legat de urmaşii mei pe care-i aveam de ocrotit, de călăuzit. Astfel, chiar în epocile
cele mai negre, când tot ce se întâmpla cu omenirea mi se părea monstruos şi
insuportabil, când schimbările ce se produceau erau dincolo de înţelegerea mea,
aveam familia la care să mă întorc, care era ca o veşnică fântână a vieţii pentru mine.
Prin intermediul familiei am învăţat ritmurile şi pasiunile fiecărei epoci noi;
familia m-a făcut să ajung în locuri unde probabil n-aş fi pus nicicând piciorul de una
singură; familia mi-a format gustul pentru artă, care altfel m-ar fi intimidat; familia a
fost ghidul meu în timp şi în spaţiu. Educatorul meu, cartea vieţii. Pentru mine familia
reprezenta totul.
Maharet se opri un moment.
Se părea totuşi că mai avea ceva de spus. Apoi se ridică de la masă. Se uită pe
rând la toţi, apoi ochii i se opriră la Jesse.
― Acum aş dori să veniţi cu mine. Am să vă arăt ce a devenit această familie.
În tăcere se ridicară cu toţii, urmând-o pe Maharet care ocoli masa şi ieşi din
cameră. Traversară împreună culoarul cu pereţii placaţi cu metal până la puţul scării şi
urcară într-o altă cameră vastă cu acoperiş de sticlă, dar cu pereţi din cărămidă.
Jesse rămase ultima, dar ea ştia înainte să treacă de uşă ce avea să vadă. O
străbătu o durere nespusă, plină de amintirile fericirii de altădată şi de nostalgie. Se
găseau în camera fără ferestre în care fusese cu câţiva ani înainte.
Cât de bine îşi amintea şemineul enorm de piatră şi mobilele îmbrăcate în piele
neagră, covorul de pe jos; ca şi senzaţia excitantă că aici se păstra un misterios secret,
care o urmărise de-atunci obsesiv, provocându-i visuri tulburi.
Da, acolo se găsea harta electronică a lumii, iar continentele erau presărate cu mii
şi mii de luminiţe.
Pe ceilalţi trei pereţi, care în întuneric păreau acoperiţi de o fină plasă neagră, se
desfăşurau liniile întortocheate ale unei enorme liane desenate în cerneală neagră,
pornind dintr-un punct la o extemitate şi acoperind toate suprafeţele, până la refuz, cu
ramurile ei, pe care se înşirau nenumărate nume scrise cu grijă.
Lui Marius îi scăpă un suspin când se uită în jur, de la imensa hartă la arborele
genealogic desenat cu grijă pe pereţi. Armand surâse cu amărăciune, iar Mael îşi
ascunse surprinderea, încruntându-şi uşor sprâncenele.
Ceilalţi priveau în tăcere; Eric cunoscuse toate secretele; Louis, cel mai uman
dintre ei toţi, avea lacrimi în ochi. Daniel nu-şi ascundea în nici un fel uimirea.
Khayman, cu ochii înceţoşaţi de tristeţe, privea harta de parcă nici n-o vedea, de parcă
privea încă ceva din trecut.
Gabrielle aproba ce vedea, mişcând uşor din cap; scoase chiar un mic sunet de
plăcere.
― Marea Familie, spuse ea cu simplitate, privind-o pe Maharet.
Maharet aprobă din cap.