Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Umblaţi prin Asia şi prin Europa, vizitaţi vechile temple, vizitaţi catedralele care
încă mai răsună de imnurile închinate Dumnezeului creştinătăţii. Plimbaţi-vă prin muzeele
din toate ţările lumii: ceea ce veţi vedea sunt numai picturi şi sculpturi religioase
care uimesc şi mângâie sufletul.
Ce grandioasă reuşită! Întreaga maşinărie a culturii, având drept combustibil
credinţele religioase.
Totuşi, ce mare a fost preţul plătit pentru credinţa care galvanizează popoarele,
făcându-le să se războiască între ele; care împarte harta lumii între învingători şi
învinşi; care decimează pe adoratorii altor zei.
În ultimele sute de ani s-a petrecut un adevărat miracol care nu are nimic de a
face cu spiritele şi apariţiile sau cu vocile din ceruri care-i spun una sau alta vreunui
zelos!
Am putut cu toţii observa apariţia treptată la om a unei rezistenţe la ideea că
miraculosul ar exista; un scepticism în privinţa operei spiritelor sau al celor care
pretind că vorbesc cu ele, că înţeleg ce spun şi că pot comunica apoi adevărurile
aflate.
Am putut observa cum umanitatea a abandonat încetul cu încetul tradiţiile bazate
pe revelaţii şi a căutat adevăruri etice bazate pe raţiune; cum a început un mod de
viaţă fondat pe respectul forţelor fizice şi psihice pe care le posedă fiecare om în
parte.
O dată cu această pierdere a respectului faţă de intervenţia supranaturalului şi a
credulităţii în tot ce-i spirit, a apărut epoca cea mai luminată din toate timpurile; acum
bărbaţii şi femeile nu-şi mai caută inspiraţia pe tărâmul invizibilului, ci pe cel al
umanităţii ― o-mul fiind atât trup cât şi suflet, având atât o parte invizibilă cât şi una
vizibilă, fiind de natură concretă, dar şi transcendentală.
Mediul, clarvăzătorul, vrăjitoarea, ori cum veţi vrea să-i ziceţi, nu mai are nici o
utilitate, de asta sunt convinsă. Spiritele nu ne mai pot oferi nimic. Pe scurt, am
depăşit propria noastră tendinţă de a fi sensibili la această nebunie, progresăm spre o
perfecţiune pe care lumea n-a mai cunoscut-o până acum.
Cuvântul s-a întrupat în cele din urmă, ca să parafrazez vorbele biblice, pline de
misterul lor; cuvântul a devenit înţelepciune, iar întruparea este recunoaşterea
nevoilor şi a dorinţelor pe care le împărtăşesc toţi oamenii.
Ce i-ar putea aduce regina noastră lumii acesteia, intervenind? Ce are ea de oferit,
când nimeni nu mai poate crede nici măcar în existenţa ei, când a fost departe de tot,
timp de atâtea şi atâtea secole?
Acţiunea ei trebuie oprită, Marius are dreptate; cine ar putea să nu fie de acord?
Trebuie să fim gata să ne unim forţele cu ale lui Mekare, nu să o împiedicăm, chiar
dacă înseamnă propriul nostru sfârşit.
Daţi-mi voie acum să vă aduc la cunoştinţă ultima parte a poveştii mele, parte
care aruncă întreaga lumină asupra ameninţării pe care o reprezintă Mama pentru noi
toţi.
Cum v-am mai spus, Akasha nu a reuşit să-mi distrugă total neamul. Familia mea
s-a perpetuat prin fiica mea, Miriam, prin fiicele ei şi prin fiicele acestor fiice.
După douăzeci de ani m-am întors în satul în care o lăsasem pe Miriam şi am
descoperit o tânără femeie care crescuse legănată de povestirile care aveau să devină
Legenda gemenelor.
Am luat-o cu mine sus pe munte într-o noapte cu lună şi i-am făcut cunoscute
grotele strămoşilor ei, dându-i şi cele câteva coliere şi piese de aur pe care le
ascunsesem undeva în fundul grotelor pictate, în care alţii n-aveau curajul să intre. La
rândul meu, i-am povestit tot ce ştiam despre strămoşii noştri. Dar am pus-o să jure că