Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Şi nicicând, absolut nicicând, n-au mai revenit. Nu mi-au mai răspuns nici la
întrebări, nici la chemări. Strigoii celor morţi îmi apăreau încă, dar nu spiritele, ele au
dispărut pentru totdeauna.
Dar atunci, pe loc, nu mi-am dat seama că am fost abandonate, nu mi-am dat
seama nici în orele sau în primele nopţi care au urmat.
Mă uimeau atâtea lucruri; atâtea lucruri mă umpleau de tristeţe sau de bucurie.
Cu mult înainte de răsăritul soarelui, ne ascunsesem, la fel ca regele şi ca regina,
în adâncurile unui mormânt.
Khayman ne-a adăpostit chiar în interiorul mormântului tatălui lui, în care fusese
readus bietul cadavru pângărit. Între timp, băusem primele înghiţituri de sânge de la
un muritor. Cunoscusem extazul care-i făcea pe rege şi pe regină să roşească de
ruşine. Dar nu îndrăznisem să fur ochii victimei, în momentul acela nici nu-mi trecuse
prin cap că aşa ceva ar putea să meargă.
De-abia după cinci nopţi am făcut descoperirea aceasta şi am început să văd la fel
cum vede cu-adevărat un băutor de sânge pentru prima oară.
Eram de-acum departe de capitala regală, plecasem spre nord imediat ce se lăsase
noaptea.
La fiecare popas Khayman iniţia alte şi alte persoane, invitându-le să se ridice
împotriva regelui şi a reginei care pretindeau că erau unicii deţinători ai Darului
întunecat, asta nefiind decât cea mai cumplită dintre multiplele lor minciuni.
Vai, ce furie l-a chinuit în nopţile acelea pe Khayman! Oricine îi cerea, căpăta
puterile noastre supraomeneşti, chiar dacă era slăbit în ultimul hal şi de-abia se mai
ţinea pe picioare pe lângă noi. Legământul pe care-l făcuse era să creeze cât mai mulţi
duşmani ai regelui şi ai reginei, de puteri egale. Oare câţi băutori de sânge au fost
astfel creaţi în acele săptămâni necugetate, monştri al căror număr avea să se
multiplice pentru a participa la luptele la care visa Khayman?
Dar atât evadarea, cât şi rebeliunea noastră au fost sortite eşecului în această
primă fază. Aveam să fim în curând separaţi pentru vecie, Khayman, Mekare şi cu
mine.
Regele şi regina, îngroziţi din cauza dezertării lui Khayman şi suspectând că ne-a
dat şi nouă aceleaşi puteri magice, au trimis după noi soldaţii, care ne puteau căuta
atât ziua cât şi noaptea. Datorită faptului că ne hrăneam cu lăcomie, pofta cea nouă
fiind greu de potolit, lăsam urme uşor de găsit prin satele de pe marginea fluviului, pe
unde treceam, sau prin taberele de pe dealuri.
În cele din urmă, la nici două săptămâni după ce părăsisem palatul regal, am fost
prinşi de mulţime chiar în faţa porţilor oraşului Saqqâra, la mai puţin de două nopţi de
drum până la mare.
Dacă am fi ajuns măcar la mare! Dacă am fi putut rămâne împreună. Lumea se
născuse din nou pentru noi în beznă. Ne iubeam cu disperare. Ne povesteam cu disperare
toate senzaţiile la lumina lunii.
La Saqqâra ni se întinsese o cursă. Khayman a reuşit să se descătuşeze, dar şi-a
dat seama că pe noi nu ne putea salva. A luat atunci calea munţilor ca să aştepte
momentul propice, care n-a mai venit niciodată.
Noi două am fost înconjurate de soldaţi, dacă mai ţineţi minte ce-aţi văzut în
visele pe care le-aţi avut. Ochii mi s-au scos din nou, iar teama pe care o aveam acum
era rugul, căci numai focul ne-ar fi putut distruge; în fine, ne rugam la toate puterile
invizibile să ne acorde eliberarea finală.
Dar regele şi regina se temeau să ne distrugă trupurile. În definitiv, crezuseră ce
le spusese Mekare despre duhul rău care ne infectase acum pe toţi şi se temeau să nu
resimtă ei înşişi durerile la care ne-ar pedepsi pe noi. Fireşte, varianta asta nu era